Eu cred că manifestaţiile care au loc acum în România, dar şi în alte ţări ale lumii, inclusiv cele cu „democraţie consolidată”, sunt cumva finalul unei etape de căutări. Foarte lungă pentru noi, oamenii care o trăim, mai bine de 30 de ani, dar infimă la scara istoriei.
Ceea ce se întâmplă astăzi în România nu este doar o mişcare spontană a unor oameni sătui de restricţii impuse cu forţa de nişte nepricepuţi, care nu sunt capabili să ofere măcar o explicaţie pentru ce ne-au închis din nou în case, ca pe nişte arestaţi la domiciliu.
Pandemia aceasta doar a grăbit înţelegerea noastră. Am înţeles, dureros de tare, pierzând rude şi prieteni, că autorităţile sunt incompetente. Că nu sunt capabile să ia nicio măsură eficientă, prin care să protejeze populaţia. Am mai înţeles că politizarea nu înseamnă aplicarea de către cei care au câştigat alegerile, a programului de guvernare pentru care au fost votaţi.
Ci un mod de a accede la ciolan. De a-şi pune în fruntea unor treburi la care nu se pricep deloc, acoliţii. Singurul criteriu pentru a te înfige într-un scaun bine plătit şi a rămâne acolo, indiferent de tâmpeniile pe care le faci, indiferent cât eşti de incompetent, este să fii om de vază în partid. Am mai înţeles că nimeni nu vine la putere pentru a rezolva măcar o problemă majoră a ţării, ci doar pentru a-şi umple buzunarele cu care au intrat goale în politică, a face rost de contracte cu statul, a-şi numi rudele şi amantele în funcţii cu salarii grase, de unde să mulgă cât s-or afla la putere.
Dar astea toate le ştim deja. De mai bine de un an încoace, le simţim dureros pe pielea noastră. Pandemia ne-a arătat pe de-antregul această faţă hidoasă a realităţii de la noi, veche de 30 de ani. Acum însă ne afectează crunt, pentru că mor oameni. Mor foarte mulţi oameni. Din cauza politizării. Din cauza incompetenţei. Din cauza încăpăţânării unor lideri de partid să ţină în funcţii cheie tot felul de capete pătrate.
De aceea, eu cred că tot ceea ce se întâmplă azi în România nu este doar o mişcare împotriva restricţiilor, multe dintre ele aberante, care dovedesc faptul că pandemia este folosită din plin pentru restrângerea până spre zero a libertăţilor cetăţeneşti. Ceea ce se petrece astăzi în România, este desăvârşirea Revoluţiei din decembrie 1989.
Pentru noi, acum 30 de ani, a fost foarte greu din punct de vedere al luptelor de stradă. Pentru că se trăgea în plin. Pentru că erau seceraţi manifestanţi, de gloanţele unor descreieraţi, care nu înţelegeau nimic din mersul istoriei. După ce s-a încetat să se mai tragă pe străzi, părea că din punct de vedere al direcţiei în care trebuie să o apucăm cu societatea, era simplu. Către capitalism. Comunismul se dovedise falimentar.
Priveam cu mare nădejde către Apus. Şi ascultam cu gura căscată poveştile spuse de câte cineva, care avusese norocul să calce pe acolo. „Va fi şi la noi la fel”. Uitasem zicala că, după o furtună, gunoaiele care până atunci au stat la fund, ies la suprafaţă. Şi au ieşit! Parcă la noi mai mult decât în oricare altă ţară fostă în lagărul comunist. Perioada aceasta, de jefuire a României, indiferent de cine a fost la putere, am numit-o „tranziţie”. Şi ori de câte ori cineva venea la păutere, promitea că ea se va încheia în curând şi va fi bine. Le-am acordat credit. Nu poate fi chiar din prima bine. Mai întâi un pic de suferinţă. Un pic de canoneală. Şi acum suntem tot în tranziţie.
Dar, în entuziasmul perioadei de după Revoluţie, cu blugi, anticoncepţionale, farduri şi carne ori mezeluri care umpleau magazinele, uitasem un lucru esenţial: că şi capitalismul are limitele sale. Că nu este, nici pe departe, societatea perfectă. Uitasem de crizele care nenorociseră oameni pe tot mapamondul. Le consideram simplă propagandă comunistă.
Şi 30 de ani, ne-am continuat acest drum cu pietroaiele numite „tranziţie” legate de picioare, către nu ştim deloc unde.
Acum, în stradă, sunt copiii noştri, care la Revoluţie ori aveau câţiva anişori, ori încă nu se născuseră. Ieşiţi, repet, nu doar pentru a protesta împotriva restricţiilor care miros a dictatură, ci, instinctiv mai degrabă, pentru a desăvârşi Revoluţia din decembrie 1989. Pentru a încheia această veşnică „tranziţie”.
Pentru ei, lupta în stradă, din fericire, nu este aşa de grea cum a fost pentru noi acum 30 de ani. Nu cred că se va găsi nici un nărod cu putere de decizie să ordone să se tragă în ei. Aşa cum nu cred că există jandarm sau poliţist, ori soldat, care chiar dacă primeşte ordin, va trage în manifestanţi. Vor fi ciocniri violente poate, deşi nimeni nu doreşte aşa ceva, dar în nici un caz nu se va trage.
Pentru ei, pentru copiii noştri care se află acum în stradă, mult mai greu le va fi să-şi răspundă la întrebarea: „încotro trebuie să o apucăm”? Aici, demonstraţiile din România se înscriu şi ele în rândul celor din restul lumii. Pentru că generaţiile de acum nu au un răspuns la întrebarea: „Încotro”? Comunismul şi-a arătat limitele şi brutalitatea. Nu este bun. Capitalismul şi-a arătat şi el limitele şi, iată, acum, şi brutalitatea. Nici el nu este bun. Atunci?
Deocamdată, nu există niciun gânditor, nicio doctrină care să ofere un răspuns la această întrebare esenţială. Încotro?!