Se împlinesc 50 de ani de la un proces istoric: derusificarea României. Ţara noastră rămâne singurul stat din lagărul comunist fără trupe de ocupaţie sovietice. Concomitent, după ani negri de teroare, începe şi o perioadă de "dezgheţ", de relaxare a vieţii.
Omul de rând, lămurit că americanilor nici prin cap nu le trece să vină să-l elibereze de comunişti, se resemnează şi începe să se adapteze condiţiilor, aşa cum erau ele. Un dialog cu Dan Ciachir, un pasionat cercetător al epocii.
Evenimentul zilei: Ce e derusificarea? Dan Ciachir: Un proces politic şi cultural, un demers pregătit în secret de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi echipa sa, în 1961, care începe să fie evident în 1962. Acest demers se corela cu o relaxare internă – numită cu un termen pus în circulaţie de scriitorul Ilya Ehrenburg "dezgheţ" (sinonim pentru destalinizare) - şi cu o deschidere spre Occident. Datorită acestui întreit proces am putut să beau Coca Cola încă din 1963 – o cutie de 330 de mililitri costa 9 lei - şi să schimb bomboanele cubaneze cu guma americană de mestecat... Aş ţine să amintesc faptul că derusificarea este precedată, şi chiar prevestită, în 1961 de două fenomene simbolice şi un element concret. Într-o noapte de toamnă târzie, în noiembrie 1961, dispărea statuia lui Stalin din Bucureşti...
Unde era amplasată? Statuia lui Stalin se afla în Piaţa "I.V. Stalin", la intrarea în Parcul de Cultură şi Odihnă "I.V. Stalin" din capătul Bulevardului "I.V. Stalin" din raionul "I.V. Stalin"...
Haideţi acum să traducem... Actuala Piaţă "Charles de Gaulle", care s-a numit o vreme "Adolf Hitler", a primit după ultimul război numele lui Stalin. Parcul Herăstrău, amenajat în perioada interbelică, după ce a purtat numele regelui Carol al II-lea, a fost rebotezat "I.V. Stalin". La intrarea în Parcul Herăstrău – mă refer la intrarea din actuala Piaţă "Charles de Gaulle" – mai există o rămăşiţă a soclului statuii lui Stalin, turnată în 1951 la fostele Uzine Malaxa, operă a sculptorului Dimitrie Demu, care ulterior s-a refugiat în Occident, unde a publicat şi o carte intitulată Sous le sourire de Staline... Dimitrie Demu a trăit în 1952 o dramă financiară, sau mai degrabă o uriaşă cacealma bănească, după ce a încasat o sumă uriaşă, ca drepturi de autor pentru statuia lui Stalin.
Câţi bani a luat? Atâta cât ceruse: 20 de milioane de lei.
Şi atunci în ce a constat drama? Aceşti bani i-a primit în preajma "stabilizării" de la sfârşitul lunii ianuarie 1952, adică a reformei monetare efectuate atunci. Mai avusese loc una, pe 15 august 1947, pe când regele Mihai I se mai afla pe tronul României. Ambele "stabilizări" erau concepute pentru ca oamenii să fie lipsiţi de orice rezervă bănească. Din vechea monedă, un om nu putea converti în cea nouă decât echivalentul unui costum de haine sau a două – trei mese la restaurant... Dimitrie Demu a cerut 20 de milioane cu gândul să primească jumătate din sumă. A primit-o integral, însă cu puţină vreme înainte de "stabilizare", când lumea nu vindea şi nici nu cumpăra. Raportul între noua monedă – aceea din 1952 - şi cea veche era de 1/20. Asta însemna pentru sculptor un milion de lei într-o vreme cu salarii de 400 – 500 de lei... Zece ani mai târziu, un milion de lei a primit sculptorul Boris Caragea pentru statuia lui Lenin, dezvelită pe 23 aprilie 1962, pe locul fostului hipodrom (a mai rămas şi din ea soclul) din fosta piaţă a Casei Scânteii... Boris Caragea nu a avut ghinionul unei stabilizări. Cu milionul încasat putea să cumpere în 1962 douăzeci de automobile Moskvici – costau 49.500 lei bucata – sau, un an mai târziu, 18 Fiaturi 1100 (costul unuia era de 55.000 lei).
Deci dispariţia statuii lui Stalin e primul element simbolic care precede derusificarea. Care este al doilea? Revenirea Braşovului la numele său originar, după ce vreme de unsprezece ani se chemase "Oraşul Stalin". Schimbarea hramului de pe frontispiciul gării din Braşov, tot noaptea s-a înfăptuit. Şi iarăşi mi se pare demn de reţinut faptul că statuia lui Stalin din Bucureşti (pe aceea din Budapesta o dărâmaseră şi o tăiaseră în bucăţi insurgenţii anticomunişti în octombrie 1956) a dispărut într-un mod analog cu statuia ecvestră a regelui Carol I din Piaţa Palatului, respectiv cu statuia lui Ion C. Brătianu din Piaţa Universităţii, în vara anului 1948, ultima fiind însă mult mai rezistentă, demolatorii luptându-se cu ea vreme de câteva zile.
În fine, care este elementul concret? Între 30 noiembrie şi 5 decembrie 1961 are loc la Bucureşti o plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoriesc Român prezidată de prim-secretarul acestuia, Gheorghe Gheorghiu-Dej...
Care era situaţia lui Dej în acel moment? Excelentă; de pontifex maximus al partidului. Aşa îl va şi consacra acea plenară, unde el însuşi va vorbi mult, cu incursiuni narative bogate. Dej avusese trei momente de consolidare a puterii. În 1952, datorită şi unei împrejurări favorabile în raport cu Moscova, sunt îndepărtaţi din conducerea partidului faimoasa Ana Pauker, Vasile Luca (autorul reformei monetare din ianuarie ’52) şi Teohari Georgescu. După moartea lui Stalin – martie 1953 – Dej continuă să conducă partidul, spre deosebire de situaţia din alte ţări satelizate de Moscova, fără a fi constrîns să îşi pună cenuşă-n cap. În 1956, în numele "dezgheţului" şi al unor reforme operate la Moscova după moartea lui Stalin, câţiva "hruşciovişti" încearcă fără succes să-l răstoarne pe Dej. În fruntea lor, două figuri de prim rang: Iosif Chişinevschi, culturnicul-şef al partidului, şi Miron Constantinescu, un intelectual cu diplome autentice, cărora li se asociază alţii mai mici – de pildă, Constantin Doncea, o figură populară, fost luptător comunis în Războiul Civil din Spania, fost primar al capitalei...
Născut în 1901, în acele momente de triumf politic, Gheorghiu-Dej avea 60 de ani. Ca formaţie era muncitor calificat. Poate chiar mai mult de-atât. Un fel de tehnician; a făcut chiar şi o inovaţie la un pod rulant, pe când lucra la galaţi, oraş unde s-a şi căsătorit – cu preot, la biserică, după toată rânduiala – apoi a fost arestat în 1933, a primit o condamnare mare, executând unsprezece ani de închisoare şi lagăr. În toamna anului 1944 era ministrul Comunicaţiilor în guvernul Sănătescu, un om timid, prudent, precaut... S-a petrecut cu el o metamorfoză pe care Corneliu Coposu, aflat de cealaltă parte a baricadei, a sesizat-o, redând-o într-o carte de convorbiri purtate cu Vartan Arachelian. Reproduc textual cuvintele sale: "Când l-am reîntâlnit (pe Gheorghiu-Dej, n.n.), după ieşirea mea din închisoare, am rămas surprins de evoluţia extraordinară a personalităţii lui; erau două ipostaze absolut deosebite (...) Gheorghe Gheorghiu-Dej se schimbase într-un adevărat om politic. Îşi schimbase manierele, limbajul. (...) Da, era o deosebire esenţială între omul modest, cu un limbaj foarte sărac, timorat tot timpul, pe care îl lăsasem la arestarea mea, şi omul politic important, cu prestanţă, care îşi schimbase complet vocabularul, care avea o ţinută ce impunea şi chiar o judecată politică destul de evoluată."
De când se cunoşteau cei doi? Din perioada imediată de după război, când au făcut parte din acelaşi guvern, Dej fiind titular de portofoliu la ministerul său, iar Corneliu Coposu subsecretar de stat.
În ce împrejurări s-au revăzut? În volumul pomenit, Corneliu Coposu povesteşte că, în 1964, îndată după ieşirea sa din închisoare sau după întoarcerea din domiciuliul forţat, Dej, care din 1961 era şi preşedintele Consiliului de Stat – cu sediul în fostul palat regal – l-a poftit acolo pe fostul său coleg de cabinet şi i-a oferit un post de consilier juridic plătit cu o leafă de 4.800 de lei. Una din surorile lui Corneliu Coposu avea pe atunci o leafă de 800 de lei ca inginer. Însă Corneliu Coposu nu putea accepta postul oferit de Gheorghiu-Dej – ar fi trebuit să dea o declaraţie de desolidarizare de convingerile sale politice. (VA URMA)