În sălile templelor budiste şi în muzeele japoneze există o mulţime de mumii vechi de sute de ani, aparţinând unor fiinţe monstruoase printre care şi diavoli.
Sute de relicve care reprezintă diavoli tricefali, sirene, animale ciudate şi chiar preoţi mumificaţi se odihnesc în lăcaşele de cult japoneze. Somnul lor de veci este păzit atent de preoţi, care sunt pregătiţi să ia măsuri în cazul în care unii dintre monştrii mumificaţi şi-ar redobândi puterile malefice. Potrivit pinktentacle.com, multe dintre relicve provin de la donatori particulari, care s-au simţit blestemaţi păstrându-le în casă. Diavolul cu trei feţe Templul Zengyoji din oraşul Kanazawa adăposteşte craniul unui demon tricefal, descoperit la începutul secolului XVIII într-un depozit vechi al lăcaşului de cult. Craniul mumificat are două feţe lipite, iar în locul cefei se găseşte o a treia, cu aspect diferit faţă de celelalte două. Nimeni n-a putut explica cum a ajuns relicva la templu.
Un alt demon mumificat se găseşte în templul Daijoin, din localitatea Usa. Se spune că mumia ar face parte din moştenirea unei familii nobile, care a avut parte de multe nenorociri, fiind forţată s-o vândă.
Relicva a schimbat mai mulţi proprietari, până când a ajuns la templul respectiv. Dar, la scurt timp după ce a fost adusă, mai-marele templului a căzut grav bolnav, ceea ce a con dus la ideea că mumia e blestemată. Dar, după ce a ajuns într-un loc bine păzit de preoţi, parohul şi-a revenit.
În prezent, demonul mumificat se află tot în grija preoţilor, relicva sa fiind venerată ca un obiect sacru. O altă mumie a unui diavol, dar mai mică, s-a aflat în posesia templului Rakanji din oraşul Yabakei. Considerată a fi un copil-demon, a fost distrusă de un incendiu în 1943.
Sirene misterioase
Muzeul din Tokyo a expus, cu câţiva ani în urmă, o mumie de sirenă ale cărei origini sunt necunoscute şi în prezent. Fostul proprietar, directorul Mu zeului Agriculturii din localitatea Ha rano, spune că a găsit-o cu mult timp în urmă, într-o casetă de lemn conţinând pasaje dintr-o rugăciune budistă, dar scrisă în limba sanscrită. În cutie se mai afla şi o notă în care se menţiona că mumia aparţine unui cetăţean din vechea prefectură Wakayama.
Pentru că nu existau suficiente sirene mumificate, japonezii secolelor XVIII şi XIX au început chiar ei să le „fabrice”, alipind partea superioară a unui trup de maimuţă la o coadă de peşte, prin coasere. Numite Misemono, mumiile astfel obţinute erau atracţii de bază la serbările populare. Cu timpul, „prepararea” acestor sirene a fost ridicată la rang de artă, de către japonezi, însă în secolul XX a fost interzisă.
PREGĂTIRE
Automumificarea călugărilor Mai multe temple budiste din nordul Japoniei adăpostesc „relicve” foarte bine conservate ale preoţilor asceţi, care au demarat procedeul automumificării încă de când erau în viaţă, sperând că astfel vor atinge Nirvana. Timp de 1.000 de zile, ei mâncau doar nuci şi seminţe şi făceau exerciţii fizice riguroase pentru a elimina toate grăsimile din corp. În următoarea etapă de 1.000 de zile, călugării se hrăneau doar cu scoarţă de copac şi rădăcini, în cantităţi din ce în ce mai mici. Spre sfârşitul etapei începeau să bea ceai de urushi, care conţinea substanţe toxice, printre care şi arsenic. În etapa a treia, călugării se retrăgeau într-o cameră subterană, aerisită doar printr-un tub subţire de bambus. Aici meditau până la moarte, fiind sigilaţi practic în „sicriul” provizoriu. După alte 1.000 de zile de la „înmormântare”, erau scoşi şi spălaţi. Dacă trupul era bine conservat, posesorul său primea titlul de „mumie vie” şi dreptul de a fi expus în templu. La sfârşitul secolului XIX, guvernul japonez a declarat ilegală tehnica mumificării.