Democrația, statalitatea românească și moștenirea bizantină. Cât de mult ne-a influențat moștenirea bizantină în perioada constiturii statului modern român?
Democrația, statalitatea românească și moștenirea bizantină. Cât de mult ne-a influențat moștenirea bizantină în perioada constiturii statului modern român?
Democrația a fost autentică în România? A fost capabil mediul politic românesc să producă un sistem democratic? Răspunsul poate fi căutat în evoluţia instituţional-politică a statului român modern.
Fără îndoială, că istoriografia românească de dinainte de 1989 a căutat să arate că teritoriul României a cunoscut expresia deplină a statalităţii, încă de la „statul dac centralizat al lui Burebista”, o creaţie istoriografică menită să corespundă liniei oficiale a gândirii istorice de partid, dar care azi nu poate fi susţinută în baza niciunei dovezi concludente.
Democrația, statalitatea și „Byzance apres Byzance”
Expresia lui Nicolae Iorga, „Byzance apres Byzance”, o axiomă a ideii de statalitate românească reprezintă punctul nostru de plecare către demersul de faţă. Adică, de la „romaniile populare”, înfruntând migraţiile, străromânii au menţinut tradiţia bizantină şi s-au organizat sub presiunea factorului extern, cel al Ungariei angevine.
Românii au ştiut să facă din „descălecatul” în Moldova expresia propriei statalităţi, după cum emanciparea Ţării Româneşti de sub autoritatea regalităţii maghiare reprezintă un uriaş pas înainte.
Totul se făcea sub înrâurirea politico-religioasă a Bizanţului, ai cărui continuatori suntem, deşi istoria a conferit unei alte puteri statutul de a treia Romă. Maghiarii pentru catolicism au fost ceea ce ruşii au fost pentru ortodoxie, adică forţele expansioniste, menite să ţină piept hoardelor mongole şi turceşti, dar care vizau spaţiul românesc, ca un teren de încercare.
Imperiul Otoman nu a avut în plan o expansiune efectivă
Un timp, Polonia a avut veleităţi de mare putere, până când a căzut pradă vecinilor mult prea puternici. Mulţumit cu statutul de vasalitate al Principatelor, Imperiul Otoman nu a avut în plan o expansiune efectivă asupra spaţiului carpato-danubiano-pontic, decât în momentele în care visul sultanilor era acela de a avansa spre centrul Europei, dar mai bine spus, în momentul în care aici era un domnitor puternic capabil să creeze probleme.
Idealurilor expansioniste de la început s-a opus Mircea cel Bătrân. Supunerea sa, urmată de cea a Moldovei, de după Ştefan cel Mare au însemnat că Imperiul Otoman dorea să aibă aliaţi fideli şi tributari la frontierele sale.
Şi după epopeea lui Iancu de Hunedoara sau Vlad Ţepeş, otomanii, cuceritori ai Bizanţului şi Belgradului nu au ocupat Principatele. Când Petru Rareş s-a văzut nevoit să se retragă, lăsând tezaurul în stăpânirea soldaţilor lui Suleyman Magnificul, Moldova putea fi vilayet otoman.
Gândirea geopolitică otomană lăsa calea deschisă negocierilor
Totuşi, gândirea geopolitică otomană lăsa calea deschisă negocierilor, astfel că, întors din refugiu, Petru Rareş a putut să-şi recâştige tronul. Şi asta, în condiţiile în care oastea lui Suleyman se oprise înfrântă sub zidurile Vienei, nu înainte de a îngenunchea Ungaria.
Nici fapta lui Mihai Viteazul, pe care numeroşi istorici au văzut-o chiar o încercare de restaurare a Bizanţului, nu a fost de natură a modifica statutul geopolitic al Principatelor. Noul asediu al Vienei din 1683 şi replica Habsburgilor n-au dus la ocuparea Principatelor, decât în momente răzleţe.
Doar ambiţia lui Constantin Brâncoveanu sau gestul de emancipare făcut de Dimitrie Cantemir, cu sprijinul Rusiei lui Petru cel Mare i-a determinat pe otomani să ia în calcul o restrângere a autonomiei, prin aducerea fanarioţilor şi desfiinţarea instituţiei militare.
Democrația și constituirea statului modern român
Profilarea intereselor celor trei mari puteri, Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic a făcut ca problema anexiunii să fie doar subiect pentru habsburgi şi ruşi, fapt concretizat în câteva rapturi teritoriale până în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Practic teritoriile româneşti devenite paşalâc au fost Paşalâcul Timişoarei, cel al Oradei şi Dobrogea, ocupată în 1417.
Aşadar, în toată epoca statalităţii medievale, ideea de stat a avut o tradiţie bizantină. Cum democraţia rămăsese în cărţile de istorie şi încerca să devină realitate în marile naţiuni independente ca Franţa Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, Principatele Române se comportau într-o manieră tradiţională, până la încheierea primei jumătăţi a secolului al XIX-lea.
Era evident faptul că ideile revoluţionare iluministe şi novatoare îşi găsiseră terenul fertil în Transilvania intelectualităţii româneşti greco-catolice şi nu numai, de unde ele iradiau peste Carpaţii care deşi erau o frontieră arbitrar impusă, nu puteau să oprească circulaţia celor de-un neam şi o mamă.
Occidentul nu era interesat de aceste state
Revoluţia condusă de Horea rostise prima nişte principii, cum mult înaintea celei franceze, după cum mişcarea de la 1821 era departe de a fi o simplă încercare de îndepărtare a fanarioţilor. Cel puţin, la nivelul Ţării Româneşti şi al Moldovei, interesul unor fanarioţi de a se încorona în tradiţie bizantină, coincidea cu cel al Rusiei de a pregăti anexiunea, prin adeziunea rezervată la doleanţele clasei politice boiereşti cu vederi liberale şi iluministe.
Napoleon I nu era interesat de Principate, decât ca eventuală monedă de schimb, fapt ce a arătat că Occidentul nu era interesat de aceste state doar în măsura în care trebuia frânată stăpânirea Carpaţilor de către o singură putere.
Revoluţia de la 1848 a scos la iveală dorinţa novatoare a clasei politice româneşti, idee de a instaura o democraţie într-un stat independent şi unitar, după cum Războiul Crimeii a pus hotărât problema geopolitică a Ţărilor Române ca stat tampon, „reţetă” care, teoretic mai dăduse rezultate şi în cazul Belgiei şi Elveţiei.
Democrația și Unirea de la 1859
Dacă Rhinul nu trebuia să aibă gurile în teritoriu francez sau german ci într-un stat neutru sau Franţa, Imperiul German şi cel Habsburgic să aibă graniţă extinsă cu statele italiene, atunci nici Rusia nu trebuia să mai ajungă uşor la Balcani, bariera trebuind să fie un stat unitar, cel puţin formal, între Dunăre şi Carpaţi.
Acesta este contextul în care, la 1859, s-a realizat o viziune românească asupra unui act european. Oamenii politici români imaginaseră şi până atunci documente sau părţi care să corespundă interesului naţional: Cererile norodului românesc, sub influenţă rusească, articolele privind unitatea românilor din Regulamentele Organice, apărute la Sankt Petersburg, proclamaţiile paşoptiste.
La 1859, odată cu începutul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, începea aspectul democratic al statului român, care se pregătea după unire, de dezideratul esenţial: independenţa politică.