Scandalul de hărţuire sexuală care îl are în prim-plan pe Alfred Bulai, cadru didactic universitar la SNSPA ia amploare. Din ce în ce mai multe studente rup tăcerea. Şi nu este vorba doar de declaraţii, ci şi de probe materiale. Inclusiv înregistrări care nu au fost contestate până acum.
SNSPA încearcă să dea un răspuns la întrebarea, esenţială după părerea mea, dacă se ştia despre practicile celui acuzat acum şi gunoiul a fost băgat sub preş ani de zile, pe motivul clasic: „să nu facem instituţia de râs”. În fapt, în spatele acestei expresii ascunzându-se apărarea celui vinovat de către colegii care nu vor „să se pună rău”. Studenţii vin şi pleacă. Cadrele didactice rămân, chiar dacă în foarte multe cazuri între ele este o luptă surdă pentru posturi şi privilegii. Dar asta nu are legătură cu raporturile profesor-student.
După părerea mea, problemele care se pun acum sunt două. Prima: dacă mai există şi alte astfel de cazuri. Nu numai la SNSPA, ci în întreg învăţământul românesc. Iar măsurile trebuie să fie dintre cele mai dure, pentru ca astfel de fapte să nu se mai petreacă. Măsuri inclusiv împotriva celor care au ştiut şi au tăcut, care devin astfel complici, ascunşi în spatele unui limbaj de lem, de genul „să nu facem instituţia de râs” sau, cum e în comunicatul SNSPA, dat după începerea scandalului, „toată lumea ştia, dar erau numai zvonuri”.
Cea de-a doua chestiune extrem de importantă cred eu că este: cine investighează asemenea cazuri. Cine este competent să o facă, pentru că ne-am lămurit cu anchetele interne care niciodată nu duc nicăieri. Investigatorii trebuie să fie calificaţi şi nelegaţi de instituţia respectivă. Pentru că altfel, putem cădea în cealaltă extremă. Cadre didcatice acuzate pe nedrept. Avem şi un exemplu recent. Profesorul de sport Ştefan Burlacu, din Piatra Neamţ. Acuzat de abuzuri sexuale de către câteva eleve. Cazul a făcut vâlvă la vremea respectivă. Până la urmă, s-a dovedit că totul a fost o înscenare, pentru că postul pe care profesorul îl câştigase prin concurs, era promis altcuiva, care trebuia numit politic.
Profesorul a fost inţial condamnat la 5 ani de închisoare. I s-a distrus familia. I s-a distrus şi cariera, pentru că profesorul era la început de drum în meserie. Pentru ca până la urmă... Citez din sentinţa curţii de apel Bacău: „În baza articolului (şi sunt aici înşirate o serie de articole şi aliniate din Codul de Procedură Penală) achită pe inculpatul Burlacu Ştefan”. Astfel de atitudini îmbracă deci aspect penal. Împotriva lui Alfred Bulai s-au depus plângeri. Parchetul investighează. Şi, poate, pentru a se face cu adevărat lumină, ar mai trebui şi o legislaţie adecvată.
Dar, dincolo de scandaluri cu persoane pubice, să nu uităm oamenii de rând. Oameni care, în faţa autorităţlor sunt ca nişte frunze în vânt. Să dăm şi un exemplu trist, care cu siguranţă nu este singular în ţara noastră, alături de cel cu profesorul de sport din Piatra Neamţ.
De la Bulai, profesor la SNSPA, la Gherghina Petreanu, pensionară din Zimnicea
La marginea ţării, în Zimnicea, judeţul Teleorman, trăieşte doamna Gherghina Petreanu, care are mai mult de 80 de ani. Este singură. Bărbatul i-a murit demult, iar copiii au plecat la muncă în străinătate să câştige un ban, să-şi încropească şi ei o viaţă mai bună, pentru că în Zimnicea nu aveau nicio şansă. Banii pe care i-au câştigat, i-au adunat şi au construit o casă. Nu este încă gata, dar a început să prindă contur. De aici a început gâlceava. Invidia unor vecini. Gâlceavă care dacă ar fi rămas la nivelul unor răutăţi strigate peste gard, am fi ca în Moromeţii, cu Guica aruncând venin de după gard. Răutatea însă s-a transformat într-o ameninţare gravă, cu sprijinul autorităţilor locale. Şi nu este vorba despre vreo „autoritate” de rang înalt, primar spre exemplu, ci trepăduşi care au impresia că dacă au prins un post la Primăria unui oraş mort, l-au apucat pe Dumnezeu de picior. Că sunt puternici şi pot strivi cetăţenii ca pe nişze gâze.
Care era nelegiuirea pentru care bătrâna s-a trezit cu poliţia la poartă? Casa are o pivniţă. Care este într-o anexă, nu în casa care se construieşte. Bătrâna nu mai putea să urce vechile trepte, înalte pentru ea acum. Le urca în patru labe. Aşa că atunci când copiii au venit acasă, i-a rugat să înlocuiască scara. Aşa au şi făcut. Au pus o scară cu trepte din lemn, mai mici, pe care bătrâna să le poată urca. Asta era nelegiuirea. Cum poate fi înlăturată? Simplu! Au zis funcţionăraşii atotputernici că, schimbându-se scara, se umblase la structura de rezistenţă a casei. Deci, imobilul trebuia dărâmat. Dărâmat chiar înainte de a se fi terminat de construit. Şi mai am astfel de exemple. În care oameni lipsiţi de apărare au fost călcaţi în picioare, li s-a schimbat destinul, viaţa, de către nişte trepăduşi de uşi capitonate. Pentru că ei pot. Pentru că aşa au vrut ei! În dispreţul legii şi al bunului simţ. Căci, despre dispreţul legii şi al bunului simţ vorbim de fapt în toate cazurile prezentate aici. De la persoane publice, la oameni neînsemnaţi.
Editorialul poate fi văzut AICI