Cumplitul supliciu al tragerii de viu în țeapă a rămas cea mai celebră și, deopotrivă, temută metodă de pedeapsă și execuție aleasă de voievodul și eroul nostru național - Vlad Țepeș, la adresa dușmanilor săi și ai Valahiei.
Cu toate acestea, patentarea acestui atroce mod de a muri nu-i aparține deloc voievodului român. Totuși Vlad Drăculea a avut în vedere o serie de motive practice pentru care a ales tragerea în țeapă în detrimentul altor torturi, unele poate mai atroce, care să se sfârșească cu moartea extrem de dureroasă a condamnaților.
Când alții au tras mai mulți oameni în țeapă decât Țepeș
Cu toate acestea, manualele istorice (bune sau rele), precum și
Primii care au dezbătut serios asupra găsirii unei torturi cât mai dureroase și umilitoare în același timp, au fost asirienii, cele mai vechi reprezentări grafice ale trasului în țeapă aparținându-le acestora, fără tăgadă. Mai mult decât atât, prima menționare documentară a trasului în țeapă, ne parvine chiar din celebrul și străvechiul Cod al lui Hammurabi, promulgat în anul 1772 înainte de Hristos, de către regele babilonian cu același nume.
Hammurabi nu se sfiește să noteze și prima victimă istorică a teribilei torturi - o femeie care își ucisese soțul de dragul unui alt bărbat pe care aceasta îl iubea. Metoda a fost adoptată, chiar cu entuziasm, de către suveranii persani, parțial și pentru faptul că în acele vremuri moartea prin tortură era un subiect preferat în discuțiile capetelor împărătești.
Astfel, Darius Întâiul, după ce cucerește Babilonul, trage în țeapă circa 3.000 de prizonieri. După sumerieni, asirieni, babilonieni și persani, următorii care au adoptat tragerea în țeapă, au fost romanii. Pe vremea lor, sadica metodă era la concurență cu și mai celebra crucificare.
Însă tragerea în țeapă a fost „internaționalizată”, de fapt, de către turcii otomani care o folosesc aproape la fel de des precum decapitarea.
Națiunile și popoarele europene nu se lasă, la rândul lor, mai prejos. Polonezii au considerat-o chiar cea mai potrivită metodă de execuție timp de mai bine de 400 de ani. Suedezii, care astăzi sunt pentru mulți liberaloprogresiști un exemplu perfect de civilizație, multiculturalism, toleranță și corectitudine politică, au tras oameni în țeapă până în anul 1643, când, în urma insistențelor clerului local, s-au orientat spre decapitări...
În anul 1685, ungurii încă trăgeau oameni în țeapă, iar austriecii foloseau aceeași metodă de execuție și în anul 1720. Nici germanii nu au renunțat ușor la ea, căci pe baza documentelor istorice în anul 1748, regimentele germane efectuau adevărate vânători de oameni în Ungaria și Croația, cu scopul de a prinde hoții și tâlharii care erau apoi trași în țepe.
Francezii au continuat și ei să tragă oameni în țeapă până relativ târziu, la scala istoriei. Trupele franceze care au ocupat Egiptul l-au executat astfel, în data de 14 iunie 1800, pe studentul arab Suleiman al Halabi, care îl înjunghiase pe generalul Jean Baptiste Kleber. Ultimele trageri în țeapă din Europa au fost făcute de turci între anii 1876-1877 în cadrul Insurecției Armate din Bosnia și Herțegivina.
Psihologie militară adaptată vremurilor și nimic altceva!
Fără îndoială, Vlad Țepeș a cunoscut această metodă de execuție pe când a trăit ca ostatic în Imperiul Otoman. Alături de fratele său, Radu, Vlad are parte de o educație politico-militaristă în spirit turcesc, undeva în taberele din podișul arid al Anatoliei. Acolo, la umbra Munților Kocadag, trona aspra cetate Egrigoz, unde Vlad va rămâne până în anul 1438, când tatăl său este decapitat din ordinul nejustificat al fostului său comandant de arme, Iancu deHunedoara.
Singur printre turci, viitorul Țepeș își continuă studiile militaro-tactice, devenind un mânuitor expert al iataganului și al suliței de luptă, învață și limba turcă, precum și geografie și matematică. Tot acolo află și de frica turcilor de moartea prin țeapă, despre care credeau că este una dintre cele mai rușinoase execuții pentru un musulman, căci actul în sine avea o conotație morbidsexuală în imaginarul colectiv al turcilor trecuți la Islam.
În plus, turcii de atunci credeau că un bărbat care moare prin țeapă nu mai vede paradisul islamic din viața de apoi. Vlad știa deja cum urma să lupte contra turcilor. Vii sau morți, cei care-i vor cădea în mâini vor sfârși în țepe. Așa urmau să pățească și cei aproximativ 20.000 de turci trași în țeapă în Valahia ca un avertisment macabru pentru armata otomană, cu însuși Mehmet Cuceritorul în fruntea ei, venită să-l prindă pe Țepeș.
Imaginea pădurii de țepe în care atârnau înfipți vitejii ieniceri și spahii a adus o groază fără precedent nu doar în rândurile armiei otomane, ci și în sufletul lui Mehmet Fatih. Istoricul bizantin Chalchondil relatează că cei 20.000 de turci executați formau o adevărată pădure a morții, care se întindea pe 3 kilometri pătrați.
Fin cunoscător al obiceiurilor, superstițiilor și psihologiei turcilor, Vlad știa de frica atavică a acestora de penetrarea anală forțată și mai ales de moartea prin țeapă, pedeapsa ultimativă la aceștia. Militar, tactic și psihologic, în acele vremuri și locuri, nu exista altă metodă mai eficientă pentru a-l îngrozi pe cel care cucerise Constantinopolul, el însuși fiind temut pentru propriile-i cruzimi.
Cronicarii turci povestesc la rândul lor că întreaga ordie, de peste 150.000 de oameni s-a cutremurat la vederea priveliștii. O parte dintre turcii înțepați erau încă vii. Imaginile de coșmar în care o parte din cei mai buni soldați ai săi dădeau spasmodic din picioarele care alunecau pe țepele pline de sânge și fecale l-a bântuit pe Mehmet Cuceritorul pentru tot restul zilelor sale.
Concrusio humanum est...
Se pare că era nevoie de o echipă de cinci oameni pentru tragerea în țeapă a unei victime. Țeapa era apoi bătută cu un ciocan de lemn până când străpungea măruntaiele. Ajutoarele de călăi țineau trupul nemișcat astfel încât țeapa să treacă printre ficat, rinichi, inimă și plămâni, organe care dacă erau atinse, urma moartea rapidă prin hemoragie, iar călăii nu vroiau asta, ci prelungirea chinurilor. Din acest motiv, țepele aveau vârful bont, rotunjit. Țeapa urma să iasă prin gâtul sau chiar gura condamnatului.
Oricât ar părea de incredibil, victimele nu mureau imediat. Plămânii continuau să tragă aer, iar inima să pompeze sânge, deoarece nicio arteră majoră nu era atinsă la o „tragere corectă”. Apoi, țeapa era ridicată vertical și îngropată în sol, cu victima în ea. Gravitația și zbaterile convulsive ale celui străpuns făceau ca acesta să alunece lent de-a lungul stâlpului de lemn. Moartea venea abia după 2-3 zile de chinuri.
...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)