Din motive de „imagine”, am spune azi, regele Carol II, înscăunat pe 8 iunie 1930 în urma unei lovituri de stat, l-a însărcinat în 1931 pe fostul său profesor Nicolae Iorga cu formarea guvernului. Marele savant făcea figuraţie ca premier, conducerea efectivă a Consiliului de Miniştri având-o Argetoianu. Nu întâmplător, deşi fără temei formal, referindu-se la acest guvern, majoritatea istoricilor îl numesc „Guvernul Iorga-Argetoianu”.

Personalitatea lui Constantin Argetoianu, care a intrat târziu în politică, în 1913, la vârsta de 42 de ani, este însă mult mai complexă, depăşind clişeul amintit. Fiu de general şi boier oltean, Argetoianu, după opt ani de studii petrecuţi la Paris, se întorcea cu un doctorat în Medicină şi cu o licenţă în Litere şi Drept. Nu a profesat însă nici medicina, nici avocatura, intrând în diplomaţie şi petrecând un număr considerabil de ani la legaţiile ţării noastre din Constantinopol, Roma, Viena, Paris…

Când se vorbeşte despre Argetoianu, este mai puţin luat în considerare omul politic, de categoria a doua, deşi a fost preşedinte al Senatului, premier al unui guvern de scurtă durată, în anul 1940, şi de nenumărate ori ministru… Numele lui Argetoianu rămâne în istorie datorită vastei sale opere memorialistice şi jurnalului său, ambele editate postum. Contemporanii săi, care poate că îi percepeau vasta cultură, nu-i cunoşteau talentul de mare scriitor; de autentic Saint-Simon român. După prăbuşirea regimului comunist au fost impecabil editate, de către istoricul Stelian Neagoe, atât memoriile lui Argetoianu, intitulate Pentru cei de mâine, cât şi cele unsprezece volume masive de Însemnări zilnice (unul s-a pierdut), operă depăşind câteva mii de pagini, cronică fără seamăn a unui deceniu de viaţă românească.

Politicianul socotit cinic, amoral şi versatil devine spre sfârşitul vieţii un personaj tragic din cauza erorii capitale comise: aceea de a fi revenit în România într-o vreme în care alţii nu ştiau cum s-o părăsească. Stabilit la Geneva în primăvara anului 1944, Argetoianu se întoarce la Bucureşti în toamna lui 1946. Ecoul inexplicabilei sale erori răzbate până şi în romanul Cronică de familie al lui Petru Dumitriu, unde apare un personaj episodic, Mitiţă Papadopol, care ezita, pe aeroportul din Zürich, să se urce în avionul de Bucureşti. Îl convinge însă un diplomat să revină acasă, spunându-i că are toate şansele să-l înlocuiască pe Tătărescu la Ministerul Afacerilor Străine şi la vicepreşedinţia Consiliului de Miniştri… Reiese din pasajul respectiv sugestia că patima politică l-a readus pe Argetoianu în ţară, netezindu-i astfel drumul spre închisoarea din Sighet, unde va fi zvârlit, fără nici măcar un simulacru de judecată, într-o zi de duminică, 7 mai 1950. Penitenciarul din Sighet a înghiţit atunci zeci de oameni care deţinuseră demnităţi politice, categorie în care se înscria şi Argetoianu.

Cu zece ani înainte de asta, fostul preşedinte al Partidului Agrar trecuse prin alte momente traumatizante: puţin a lipsit să nu ajungă, pe 27 noiembrie 1940, la Jilava şi să fie masacrat de legionari la un loc cu ceilalţi 60 de oameni politici asasinaţi atunci. Pentru funcţiile pe care le deţinuse în timpul domniei regelui Carol II, inclusiv aceea de consilier regal, Argetoianu era considerat un adversar ireductibil al Gărzii de Fier ce trebuia pedepsit.

Scăpat ca prin minune cu viaţă, Argetoianu a fost atât de copleşit de încercarea prin care trecuse, încât timp de şase luni nu a fost în stare să noteze nimic în jurnal. Pe 27 mai 1941 consemna: „Se împlineşte azi o jumătate de an de când am scăpat ca prin minune de moarte. Dacă am trăit şase luni mai mult decât Iorga şi Madgearu, o datorez numai lui Rioşanu… Şase luni. Şi parcă sunt şase ani!”.

Pe 27 noiembrie 1941, Argetoianu revenea, în Însemnări zilnice, asupra aceluiaşi episod: „Azi se împlineşte un an, zi cu zi, de la înfiorătoarele clipe în care am văzut moartea cu ochii… Stau în biroul meu şi scriu şi parcă văd în faţa mea pe cei doi «camarazi» care au venit să mă ducă la Poliţie, ca să-mi pună viaţa «în siguranţă». Cum am putut scăpa, nu pricep nici acum. De ce m-au dus la Poliţie, în loc să mă ducă la Snagov, ca pe Madgearu? De ce la Poliţie nu m-au dus direct la beciuri, unde nu m-ar mai fi găsit nici Rioşanu, nici nimeni? De ce a întârziat Zăvoianu la Jilava şi a dat vreme lui Sima şi lui Rioşanu să sosească la Poliţie să ne scape? De ce turma de bestii din culoarele şi curtea Poliţiei nu s-au opus la ridicarea noastră, faţă de Rioşanu, care nu era însoţit decât de doi agenţi? Parcă a fost mâna lui Dumnezeu la limanul salvării… Fie-i numele blagoslovit şi în vecii vecilor odihnă sufletului lui Alecu Rioşanu…” (Alexandru Rioşanu fusese în acea perioadă subsecretar de stat la Interne).

Anii războiului, până în primăvara lui 1944, Argetoianu îi petrecuse ca spectator şi cronicar incisiv al vieţii româneşti din epocă. Pe măsură ce trupele ruseşti se apropiau de teritoriul ţării noastre, Argetoianu era sfătuit de familie, de prieteni – între aceştia, stăruitor, de Mihai Ralea – să părăsească ţara. În 1924 el scosese în afara legii, ca ministru de interne, Partidul Comunist din România, la trei ani de la constituire. Argetoianu însuşi se socotea un om politic „reacţionar”. Eticheta de cinic şi-a atras-o pentru că nu credea în democraţie, într-o ideologie (trecuse prin trei partide, apoi şi-l întemeiase pe al său propriu) şi nici în masoneria din care făcea parte. El înţelegea politica în sensul unei chemări de boier, al unei meniri superioare, care trebuia ambalată inutil şi „teoretic”. Şi mai făcea politică din patimă pură. Convins de soţie să plece din ţară, întreprinde cuvenitele demersuri, în ianuarie 1944, însă intervine un impediment: „Nevastă-mea a cerut lui Vlădescu (şeful protocolului) un paşaport pentru mine, cu vizele necesare pentru Elveţia. M-am pomenit după câteva zile cu un paşaport diplomatic vizat de nemţi şi de elveţieni… Tot atunci m-a picnit seria acceselor de gută, care m-au aruncat la pat. N-a mai fost vorba de plecare şi am băgat paşaportul în sertar…”.

Pleacă abia pe 22 aprilie 1944 împreună cu alţi câţiva români care se îndreptau spre Occident, între ei aflându-se bunul său prieten şi coleg de masonerie Ion Şoneriu, care se va opri tot în Elveţia, unde Argetoianu va trăi doi ani şi jumătate. Asupra întoarcerii, Argetoianu a dat mai multe explicaţii, inclusiv aceea – avea 75 de ani – că doreşte să fie înmormântat la Breasta, lângă Craiova, la conacul familiei, în pământ natal. Asupra datei la care revine în România, editorul său, istoricul Stelian Neagoe, avansează data de 6 septembrie 1946, în timp ce pentru istoricul Petre Otu, care a consacrat un amplu articol ultimilor ani petrecuţi în libertate de Constantin Argetoianu, data sosirii la Constanţa este aceea de 8 noiembrie 1946. Cert este că până acolo a călătorit cu motonava Transilvania; unul dintre cele două vapoare româneşti de lux (celălalt fiind Basarabia), comandate de Serviciul Maritim Român şi construite la Copenhaga în 1938. Merită reprodusă această scurtă notă din jurnalul lui Argetoianu, datată 25 iunie 1938: „Noul vas al SMR-ului, Transilvania, construit în Danemarca, a sosit la Constanţa şi va fi luat azi sau mâine în primire. Dimensiuni, putere, viteză cam de două ori cât România. Mare poftă aş avea să fac o călătorie cu dânsul!”.

La începutul războiului, atât Transilvania, cât şi Basarabia (confiscată în 1945 de Uniunea Sovietică şi rebotezată Ucraina) fuseseră puse la adăpost în Bosfor. Din 1945, Transilvania circula pe ruta Constanţa – Marsilia, unde s-a îmbarcat Argetoianu în toamna anului următor. De altfel, motonava a adus şi alţi repatriaţi români, foarte puţini la număr, majoritatea membrilor personalului diplomatic românesc din străinătate preferând exilul.

„La Constanţa – scrie istoricul Petre Otu – [Argetoianu] a fost întâmpinat de fiica sa Marie Jeanne Argetoianu, de nepotul său Ion Lahovary şi de amici politici (Grigore Popescu, August Filip, generalul George Alimănescu ş.a.). Iniţial, Argetoianu a declarat presei că s-a întors în ţară întrucât «a fost rugat cu insistenţă de guvernul român». De altfel, în primele săptămâni de şedere în România, a fost foarte prudent, aşteptând rezultatul alegerilor din 19 noiembrie. În declaraţiile publice n-a lăsat să se întrevadă că avea intenţia de a porni acţiune politică, afirmând doar că voia să rămână definitiv în ţară”.

Petre Otu oferă cea mai plauzibilă explicaţie a întoarcerii lui Argetoianu: „Unele cercuri apreciau că Guvernul Groza, nefiind recunoscut de anglo-americani ca reprezentant al voinţei poporului român, exprimate prin alegerile din 19 noiembrie 1946, nu va putea semna tratatul de pace. Acest lucru îl putea face însă un guvern Argetoianu, care era agreat atât de ruşi, cât şi de anglo-americani”. Apărând însă la orizont Planul Marshall, dar mai cu seamă respingerea acestuia de către Stalin, în vara anului 1947, „alternativa Argetoianu” nu mai avea sens, iar Războiul Rece devenea o realitate evidentă. Istoricul Stelian Neagoe scrie, la rândul său, că „sirene din canale diplomatice anglo-americane şi chiar sovietice îi cântaseră ademenitor pe strune…”.

Nu cred că era nevoie, în cazul schimbării Guvernului Groza cu un premier-tampon între ruşi şi americani, de aducerea unui om politic tocmai de la Geneva; unul care avea 75 de ani bătuţi pe muche şi un nume, am zice astăzi, „controversat”. Tot la Geneva se refugiase pe atunci un om politic român cu o fizionomie total diferită: fostul ministru de externe Grigore Gafencu. Acesta, proprietar al ziarului „Timpul”, care continua să apară la Bucureşti, s-a dovedit cât se poate de prudent faţă de orice cântece de sirenă. Ieşit de câţiva ani din circuitul politic, Argetoianu şi-a închipuit, alimentat şi de patima sa politică, realizabile propriile dorinţe. Însuşi fostul rege Carol II dusese în Mexic nişte tratative iluzorii cu ruşii în 1945 cu speranţa că îl va detrona pentru a doua oară pe fiul său, în condiţiile în care acesta înfăptuise lovitura de stat de la 23 august 1944 şi fusese distins de Stalin cu cea mai mare decoraţie sovietică, Victoria.

La începutul lunii ianuarie 1947, Argetoianu a înfiinţat un mic partid, Uniunea Naţională Muncă şi Refacere, cu sediul pe strada Brezoianu, 18. Care era starea sa de spirit, cum vedea el desfăşurarea evenimentelor în acea perioadă în care începuse procesul de comunizare al României, nu mai avem de unde şti, întrucât Însemnările zilnice s-au oprit în 1945, pe când se găsea la Geneva.

Ca vechi om politic, asistând la arestarea liderilor ţărănişti şi la desfiinţarea partidului acestora după aşa-zisa „fugă de la Tămădău”, din iulie 1947, trebuie să-l fi trecut un fior. I-a venit rândul într-o zi de sâmbătă, 6 mai 1950, când a fost arestat şi pornit cu duba spre închisoarea din Sighet. Din memoriile profesorului Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, aflăm că Argetoianu a călătorit până acolo într-o dubă în care se mai aflau fraţii Alexandru şi Ion Lapedatu, precum şi acel August Filip care-l aşteptase la Constanţa, la întoarcerea în ţară. Tot Constantin C. Giurescu menţionează că au schimbat câteva cuvinte în decursul unei „plimbări” şi că, la Sighet, Argetoianu era întemniţat în cea mai sinistră celulă – între pereţii săi murise Gheorghe I. Brătianu –, numărul 12, „cu mai puţină lumină şi mai multă umezeală”.

Acolo s-a produs sfârşitul lui Constantin Argetoianu, pe 6 februarie 1955, la vârsta de 84 de ani. Se pare că August Filip, cu care călătorise în dubă şi împărţise apoi celula de la Sighet, era copilul său din flori, dacă e să-i dăm crezare istoricului Constantin C. Giurescu: „August Filip a plâns mult la moartea lui Argetoianu (Gh. Strat mi-a spus, cu alt prilej, că în Bucureşti se spune că A. Filip ar fi băiatul natural al lui Argetoianu!)”.

Te-ar putea interesa și: