Potrivit unor date neoficiale, foştii ofiţeri ai poliţiei secrete comuniste, temuta Securitate, au în continuare pensii de cel puţin patru ori mai mari decât ale celorlalţi români. Niciunul dintre politicieni nu îndrăzneşte să vorbească despre această realitate ruşinoasă.
Poate că este un moment bun, acum, în această campanie foarte fierbinte pentru prezidenţiale, când politicienii sunt mult mai atenţi la solicitările oamenilor, de a se aduce în atenţie un subiect pe care puţini îndrăznesc să-l abordeze: pensiile imense ale securiştilor. Este ruşinos şi, fără a exagera, o lipsă de a demnităţii naţionale, ca indivizi care şi-au terorizat zeci de ani de zile concetăţenii să aibă parte de astfel de beneficii. Este ruşinos ca aceşti oameni care ne-au anchetat şi ţinut în frică părinţii, bunicii, pe unii dintre noi înşine, să primească acum din munca noastră pensii care depăşesc cu mult veniturile celor mai mulţi dintre noi.
Pensiile securiştilor sunt considerate pensii militare, nimeni nu a avut acces la bazele de date privind cuantumul acestora. Pur şi simplu sunt considerate secret de stat. Informaţii neoficiale arată însă că aceste pensii „speciale” sunt de patru până la şapte ori mai mari decât pensiile românilor obişnuiţi. În 2007, fostul securist Ilie Merce, la acea dată parlamentar, şi-a făcut publică pensia în declaraţia de avere: avea 23 de milioane de lei vechi pe lună, în timp ce soţia sa, fost cadru didactic, avea trecută în acelaşi document o pensie de 5 milioane lei. Deci de cinci ori mai mică.
De asemenea, după ce cazul torţionarului Alexandru Vişinescu a devenit public, iar instituţiile statului nu au mai putut rămâne indiferente, a reieşit că acest fost lucrător al Securităţii avea o pensie de 6.000 RON, aproximativ 1.500 de euro. Oare câţi dintre români, printre care copii şi nepoţi ai celor torturaţi sau ucişi de Vişinescu, câştigă acum aceşti bani în fiecare lună? Foştii deţinuţi politici au pensii de zece ori mai mici.
În 2007, într-o dezbatere a Grupului de Dialog Social, Gabriel Liiceanu spunea că „suntem singura dintre fostele ţări socialiste care oferă pensii ofiţerilor de Securitate de şapte ori mai mari decât pensia medie”.
Dacă ar exista voinţă politică, oare s-ar putea corecta această situaţie scandaloasă, înjositoare pentru noi ca naţie? Polonia a dovedit că se poate.
În 2009, parlamentul polonez a adoptat o lege prin care foştilor lucrători ai poliţiei secrete comuniste li se reduceau pensiile cu mai mult de jumătate. Legea a vizat peste 40.000 de persoane, fiind motivată prin nevoia de a se face “dreptate” victimelor regimului comunist. Mare parte dintre acestea erau nevoite să trăiască în sărăcie, în timp ce foştii ofiţeri încasau pensii de aproximativ 2.000 de euro, de patru ori mai mari decât media pe ţară.
Evident că legea nu a fost bine primită. Foştii comunişti, reuniţi în Alianţa Democratică de Stânga, au declarat că este neconstituţională, iar legea a fost atacată în toate instanţele posibile. După ce au pierdut peste tot în ţară, 1.628 de foşti membri ai poliţiei secrete au mers cu procesul până la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Decizia magistraţilor de la Strasbourg în acest caz a fost adoptată pe 6 iunie 2013.
“Toţi reclamanţii au fost funcţionari ai fostului serviciu de securitate a statului, echivalentul poliţiei secrete, în diferite perioade dintre 1944 şi 1990, în timpul regimului comunist din Polonia. Această poliţie politică a fost creată după modelul KGB şi al partenerilor acestuia din ţările comuniste, precum STASI în Germania sau Securitatea în România.
(...) Curtea a constatat că schema de reducere a pensiilor nu a afectat excesiv veniturile reclamanţilor: ei nu au suferit o pierdere majoră a mijloacelor de subzistenţă sau o privare totală de beneficii. Schema este chiar mai avantajoasă decât alte scheme de pensionare.
Curtea a constatat, de asemenea, că activitatea reclamanţilor în cadrul poliţiei secrete, înfiinţată pentru a încălca drepturile omului, protejate de Convenţia Europeană, ar trebui să fie considerată o circumstanţă relevantă pentru încadrarea categoriilor de persoane afectate de reducerile de pensii. Autorităţile poloneze nu ar trebui să extindă aceste măsuri dincolo de ceea ce era necesar pentru atingerea unui scop legitim: a pune capăt privilegiilor de care se bucurau membrii fostei poliţii politice comuniste, pentru a asigura o mai mare echitate în sistemul de pensii”.
Prin urmare, plângerea foştilor securişti polonezi a fost declarată ca “inadmisibilă”. Decizia este definitivă. Documentul poate fi descărcat de aici.
În 2007, a existat un proiect de lege prin care securiştilor români să li se micşoreze pensia la nivelul salariului mediu pe economie. A ajuns pe masa premierului de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, şi s-a pierdut.
“A menţine aceste pensii în forma asta înseamnă a recunoaşte că oamenii care au distrus valorile esenţiale ale societăţii româneşti sunt răsplătiţi pentru asta. Ăsta e adevărul. Câtă vreme există aceste pensii, în ele noi recunoaştem faptul că acceptăm distrugerea valorilor care s-a făcut până în 1990. Că suntem într-un fel complici”, spunea Gabriel Liiceanu la dezbaterea GDS din 2007.
Iată că după alţi şapte ani, victimele sunt în continuare complici ai torţionarilor, mai mult, le asigură acestora un trai îmbelşugat. Şi nimeni şi nimic nu pare să schimbe această realitate. Este o ruşine naţională.
Principalii candidaţi la Preşedinţie şi-au împânzit discursurile cu „mândria de a fi român”, „demnitate naţională”, „dreptate pentru români”, „curaj”, „putere” şi alte cuvinte impresionante. Însă toate acestea rămân palavre sforăitoare de campanie, cât timp niciunul nu îndrăzneşte să vorbească şi despre pensiile sfidătoare ale securiştilor care şi-au umilit şi hăituit zeci de ani propriul popor.