Doctorate plagiate și informatorii Securității, două subiecte care trec a fi de maximă importanță în ochii opiniei publice. Habar nu am cât sunt de gustate de public cele două subiecte. Am motive să cred că ele nu mai inflamează decât pe captivii diferitelor curente ideologice, care reacționează însă doar dacă plagiatorul sau turnătorul este „al ălora”, nu „al nostru”. Pe mine, nu mă mai interesează aceste două tipuri de subiecte, decât poate sub aspectul curiozității care mă face să iscodesc chipurile de dincolo de farduri ale personajelor care ne decid destinele. Nimic mai mult, din momentul în care am descoperit că dezvăluirile din aceste două zone nu țin câtuși de puțin de asanarea societății, ci de lupta prin orice mijloace pentru Putere. De altfel, nu cred că vreo singură dată, în ultimii treizeci și ceva de ani, poate doar pe la începutul lor, vreo dare în vileag a avut drept sursă primară pe vreun doritor de curățenie în Cetate, adică Buna-credință. Și atunci, mi-am spus, de ce aș marșa în a trata cu indignare asemenea subiecte?

Fără să pricep prea bine până la acea vreme mecanismul prin care Presa poate fi asmuțită la momentul potrivit, am avut parte mai la început de carieră de o întâmplare plină de tâlc. Pe la sfârșitul primei jumătăți a anilor `90, poate `93, poate `94, Corneliu Vadim Tudor a publicat în săptămânalul său, România Mare, o listă a trădătorilor de țară. Figuram împreună cu peste o sută de personalități ale vieții publice românești pe acea listă în care, după înțelegerea și mintea Tribunului, eram acuzați cu subiect și predicat de comiterea infracțiunii de trădare și prezentați a fi niște pericole pentru țară și neam, care ar fi trebuit lichidate fizic.

La început, m-am amuzat. Pe de altă parte, chiar eram onorat, îmi trădasem țara într-o companie selectă, alături de Regele Mihai, de Corneliu Coposu și de viitorul președinte al României, Emil Constantinescu, asta ca să pomenesc doar trei din proeminentele nume pe care poetul de curte al lui Nicolae Ceaușescu le-ar fi vrut lichidate. Starea însă mi s-a schimbat în furie, atunci când am aflat că mama era foarte afectată și chiar îngrijorată de acuzația pe care mi-o aducea un senator cu mare influență, președinte al unui partid destul de bine reprezentat în Parlament. Degeaba am încercat să o liniștesc, să-i explic că Tribunul este doar un mascărici, în căutare veșnică de scandal și de băgare în seamă din pricini strict patologice.

Enervat, am conceput o plângere penală la adresa senatorului Corneliu Vadim Tudor, am copiat-o în tot atâtea exemplare câte nume erau pe listă și am luat-o ca popa la Bobotează, pe la toți cei din lista Tribunului. Cei mai mulți, au iscălit după ce și-au pus numele și datele de identitate pe documentul care le-a revenit și tot setul de plângeri a ajuns pe masa procurorilor. Nu mă așteptam să se întâmple nimic și nici nu greșeam. Asta, până în 1996.

Anul 1996 a fost unul electoral. Pentru funcția de președinte al României - avea să fie câștigată de Emil Constantinescu - candidau printre mulți alții președintele în exercițiu, Ion Iliescu, și președintele PRM, Corneliu Vadim Tudor. Pentru Ion Iliescu cel mai mare pericol părea să vină dinspre Tribun. Nu pentru că ar fi avut cine știe ce șanse să-i sufle mandatul, ci pentru că îi vărsa tone de dejecții în cap, atât în discursurile publice, cât și în paginile săptămânalului România Mare.

Pentru a-i mai tempera zelul cu care îi făcea pulbere imaginea președintelui Iliescu, procurorii și-au amintit și de plângerile noastre, ale celor acuzați de trădare. Drept care, m-am trezit chemat la Procuratură, ca să fiu audiat cu privire la acțiunea mea. Am înțeles imediat că la ani buni după sesizare, nu mai putea fi vorba câtuși de puțin despre vreo intenție a procurorilor de înfăptuire a actului de justiție, ci doar de legarea la gard a celui care îl înfuria pe Ion Iliescu și strica planurile camarilei sale. L-am anunțat pe procurorul care se pregătea să deschidă dosarul că nu accept să fiu un mijloc de care Sistemul să se folosească, drept care, mi-am retras plângerea: „Când a fost vorba despre obrazul meu, nu v-a interesat, când este vorba despre cel al președintelui care vă dă ordine, brusc deveniți interesați”. Jenat, procurorul, un om de mare bun-simț, astăzi, un mare avocat penalist, mi-a zâmbit prietenos, dându-mi dreptate fără să o spună de-a dreptul.

De ce am povestit asta? Ca să arăt cum am înțeles eu că o stare subiectivă, legitimă, poate fi exploatată, dacă nu chiar și provocată în vederea speculării ei, pentru realizarea unor scopuri fără legătură cauzală cu morala. Mai pe scurt, cum poți fi luat de prost, cu materialul clientului. Multe alte experiențe aveau să-mi consolideze viziunea și să-mi tempereze latura emoțională, aceea care ne face să marșăm la stimuli capabili să ne pună pe o anumită linie urmărită de manipulatori, fără vreo legătură cu buna-intenție, cu morala. Este motivul pentru care pe mine nu mă mai interesează de multă vreme, așa cum spuneam mai sus, subiectele Doctorate plagiate și Informatorii Securității. Să explic și mai clar.

Despre faptul că Traian Băsescu a fost informatorul Securității s-a știut public, cu probe, încă din anul 1990. Și ce dacă s-a știut? Cariera sa nu a fost cu nimic stânjenită, românii l-au votat în draci, în toate pozițiile râvnite, de la aceea de parlamentar, până la cea de președinte de țară, de două ori, bașca la două referendumuri prin care a fost scăpat de demitere. Altceva a fost însă atunci când Sistemul nu a mai avut ce face cu el, pe de o parte, ba chiar s-a văzut deranjat, pe de alta: a devenit oficial, cu acte și hotărâri judecătorești, Petrov, informatorul Securității. Pe bune? Acum s-a aflat, ceea ce se știa din 1990 și nici măcar nu a contat pentru electoratul românesc? În calitate de turnător dovedit al Securității, Traian Băsescu îi acuza disprețuitor pe informatorii  cărora li se dădeau în vileag, la ordin, angajamentele și notele informative.

Despre plagiatul comis la Laura Codruța Kovesi, la fel, s-a știut foarte clar. Nu a contat când a fost să ocupe funcția de șef al Parchetului European. Este drept, dezvăluirea plagiatului ei a fost un accident, nu a fost rodul activității Emiliei Șercan, șefa unității militare însărcinate cu depistarea plagiatorilor așezați în calea comandanților continuatorilor Statului Paralel. Deși adversar declarat al plagiatelor de oricine ar fi ele comise, ea însăși plagiatoare la greu, despre trucajul din lucrarea de doctorat a Laurei Codruța Kovesi nu a pomenit absolut nimic în cartea ei scrisă pe această temă.

Ca și Traian Băsescu, turnător al Securității care îi înfiera pe cei de-o teapă cu el, Emilia Șercan s-a consacrat în deconspirarea plagiatelor și plagiatorilor, ea însăși fiind autoarea unui cras plagiat, cel dintre coperțile lucrării sale de licență. Recent, fosta jurnalistă a mai descoperit încă două presupuse plagiate, cele ce ar fi fost comise de premierul Nicolae Ciucă și de ministrul de interne, Lucian Bode. De ce m-ar interesa, întreb. Doar pentru că așa zice Emilia Șercan? Mai întâi să-mi explice cum este cu plagiatul ei - pentru care a dat în judecată Universitatea Lucian Blaga, din Sibiu, sub învinuirea că cei de acolo au arhivat lucrarea ei de licență, în loc să o distrugă, și pentru că au eliberat copii după lucrare la solicitările presei - apoi, să lămurească energic, ca orice justițiar care se respectă, ce și cum cu plagiatul fostei șefe a DNA și, nu în cele din urmă, să rezolve și cu plagiatul comis de generalul SRI, Florian Coldea, chiar dacă lucrarea sa de doctorat a fost înlocuită. Îi spun eu unde este cea originală, cea plagiată. Până atunci, nu mă interesează ce are de zis, cu atât mai mult cu cât știu cu precizie ce și pentru cine execută.

Dar nu contează cine ce spune, atâta timp cât ceea se spune este adevărat, mi s-ar putea replica. Ba, pardon! Pentru mine este foarte important ca lupul să nu-mi dea lecții de siguranță a oilor și mă interesează în cel mai înalt grad ce se urmărește, care sunt motivele-țintă pentru care se spun niște lucruri doar despre anumiți oameni, doar în anumite momente și fără nici cea mai vagă legătură cu Morala și cu interesele Cetății.