ÎN POZIŢIE DE DREPŢI. După fuga lui Ceauşescu pe 22 decembrie şi prinderea lui, în aceeaşi zi, dar ţinută secret, toţi capii armatei au stat smirnă în faţa noii puteri civile. Şi au executat cu obedienţă ordinele. Toate ordinele.
"Revoluţia de ghips", noua carte a lui Viorel Domenico despre Lovitura de stat din decembrie '89, se concentrează pe evenimentele petrecute în Comitetul Central, vreme de câteva ore, în ziua de 22 decembrie: episodul Ceauşescu - Stănculescu, fuga cu elicopterul, constituirea nucleului noii puteri.
Generalii umiliţi de civilii noii puteri emanate
Unul dintre cele mai interesante capitole ale cărţii este cel intitulat "Gestul lui Montanu". Mihai Montanu, unul dintre liderii proeminenţi ai Frontului, a deţinut în acele vremuri tulburi o funcţiecheie în stat: cea de responsabil al legăturii FSN cu Armata.
Autorul descrie un moment uluitor, neverosimil, despre modul în care generalii au stat sluj în faţa noii puteri, executând cu o obedienţă incredibilă ordinele. Toate ordinele. Inclusiv unele atât de umilitoare încât orice om normal ar fi refuzat cu demnitate. Cu atât mai mult nişte generali de carieră, care, în afara obrazului, ar fi trebuit să aibă de apărat şi onoarea uniformei.
Între 22 şi 25 decembrie 1989 au murit împuşcaţi aproape o mie de oameni, iar peste trei mii au fost răniţi. Până astăzi, după 22 de ani, nimeni nu a fost condamnat.
ORDIN DE LA FSN
"Generale, un pahar cu apă la Preşedinte!"
După arestarea generalului Ilie Ceauşescu şi apariţia în M. Ap.N. a generalului în retragere Militaru, starea psihică şi morală a generalilor şi ofiţerilor superiori chemaţi la întâlnirea cu Ion Iliescu se prăbuşise brusc. Potrivit martorilor, singurul care îşi păstrase sângele rece şi traversa calm acele momente era Stănculescu:
Ion Iliescu: În condiţiile de atunci, omul cu mintea cea mai adunată, cea mai calculată, era Stănculescu. Era cel mai inteligent dintre ei. (Caietele Revoluţiei, nr. 3 (22)/2009, p. 54)
Generalii veniţi de pe şantiere şi din agricultură
Generalul Stănculescu avea cel puţin două motive să fie mai detaşat decât toţi ceilalţi generali:
- el fusese nominalizat de Ion Iliescu, la ora 14.45, prin Televiziune, că este la Ministerul Apărării Naţionale. Am luat legătura cu generalul Victor Stănculescu şi a dat ordin ca trupele desfăşurate în oraş cu ordin de a trage să fie retrase..." (ceea ce echivala cu o legitimare a funcţiei de şef al Armatei, ataşat deja… noii orientări politice) şi
- fusese exclus din şirul de generali la care făcuse apel Militaru ca să "oprească măcelul!" (ceea ce echivala cu recunoaşterea publică a neimplicării lui în … crima făcută până atunci).
Ceilalţi generali, însă, participau la întâlnire pentru că fuseseră chemaţi, dar nu-şi puteau permite să intre în discuţiile de cel mai înalt nivel care aveau loc.
Ei aveau treabă cu zecile de mii de militari aflaţi pe şantierele economiei naţionale şi în agricultură şi juraseră pe tricolor că sunt gata să-şi dea viaţa pentru zdrobirea unei agresiuni externe, pentru apărarea cuceririlor revoluţionare, a socialismului, a independenţei şi integrităţii naţionale. Se instituise starea de necesitate, iar ei erau în alarmă de luptă. Dar în acele momente, de faţă cu ei, Stănculescu se afla în contact telefonic cu miniştrii apărării ai Ungariei şi URSS, purta negocieri cu Ion Iliescu, cu şefi ai Securităţii.
Se vorbea acolo de FSN şi nu de PCR, de dictator şi nu de Tovarăşul, de noua guvernare. Era peste puterile lor de înţelegere că ceea ce văd şi aud este adevărat şi simţeau cum eşecul bate la uşă. Cum glonţul este pregătit pentru fiecare şi putea veni de oriunde. Se treziseră, aşadar, deodată, fără comandant suprem, părtaşi la o conspiraţie, la un complot, la o lovitură de stat. Starea de confuzie existentă în conducerea M. Ap.N. era accentuată şi de lipsa comenzii unice. Generalul de divizie (r) Tiberiu Urdăreanu, locţiitorul generalului Hortopan, aflat în acele momente în M.Ap.N., notează: … Se vorbea că ministrul Apărării Naţionale va fi numit generalul Nicolae Militaru. Nu se ştia de către noi că în această funcţie fusese investit, în dimineaţa zilei, generalul Stănculescu. Rezultă, potrivit declaraţiilor sale, că nici generalul Guşă nu era la curent cu această numire. În consecinţă, ca prim-adjunct al M.Ap.N. şi şef al Marelui Stat Major, el considera că devenise în mod automat ministru, iar după fuga lui Nicolae Ceauşescu chiar şi comandant suprem al forţelor armate.
Deci, cel care fusese numit (generalul Stănculescu) şi cel care ştia că sigur va fi numit (generalul Militaru) nu se mai subordonau cuiva care, prin moştenire, îndeplinea respectiva funcţie (generalul Guşă). Mai mult, probabil fiecare era preocupat de soarta sa, căci se schimba un regim, iar noul regim, deşi ne aflam într-o stare excepţională, întârzia să-şi precizeze opţiunile.
Această situaţie a coincis şi cu teama cadrelor de a se implica, generată de faptul că se discuta despre angajarea răspunderii unor cadre pentru acţiunile întreprinse, din ordin, până la fuga dictatorului. Şi cum situaţia nu era deloc clară în privinţa modului în care se va proceda în continuare, sunt de înţeles prudenţa şi lipsa de implicare manifestate de unii şefi şi comandanţi. (General de divizie (r) ing. Tiberiu Urdăreanu, "1989 - martor şi participant", Ed. Militară, 1996, p. 127- 128)
Echipa lui Iliescu, aflată la masa de consiliu cu Stănculescu, Guşă şi Militaru, fusese înconjurată de generalii din Consiliul de Conducere al M.Ap.N., tăcuţi, dar mulţi, impozanţi prin statură şi uniformă, în cizme şi cu diagonală, cu pistoalele prinse de centură, la vedere.
Ospătarii cu vipuşcă din fruntea Armatei
Stăteau pe margine, în expectativă. Aşteptau un şef şi un ordin. Doar ordinul îi mai putea scoate din amorţeală.
Atmosferă grea, apăsătoare, confuză. Totul stătea să plesnească, să se spargă în ţăndări.
Şi, deodată, ca o descărcare inconştientă de nervi întinşi la maximum, vocea de trăsnet a lui Mihai Montanu: - Generale, un pahar cu apă la Preşedinte!
Se adresase unuia singur, pe care pusese el ochii, fiindcă tot mustăcea, făcând mărunt din buze, umezindu-şi-le cu limba, dar surpriza fusese atât de mare, încât toţi generalii aflaţi până atunci în picioare, pe margine, s-au pus în mişcare, s-au repezit care-încotro să aducă paharul cu apă cerut.
Nevoia de apă, nevoia strict personală de potolire a setei se cuplase perfect pe nevoia de ordin a generalilor. În starea de confuzie şi nesiguranţă în care se aflau generalii, dacă Stănculescu ar fi zis "La beci cu ei!" (cum a declarat ulterior că ar fi putut face cu uşurinţă), generalii ar fi reacţionat asemănător, pentru că ei nu aşteptau o lămurire doctrinară sau o prelucrare ideologică, ci un şef şi un ordin, pentru a ieşi din blocajul deopotrivă emoţional şi funcţional în care intraseră.
Un gest mărunt în esenţă, insignifiant poate, dar cu o încărcătură şi o finalitate neaşteptate. A fost expresia supunerii totale şi necondiţionate a conducerii M. Ap.N. în faţa reprezentanţilor maselor revoltate. Balanţa se înclinase definitiv de partea noii puteri. "Până în 25, noi, civilii, am fost cu adevărat la butoane. Pe Militaru, dacă voiam să-l împuşc atunci, îl împuşcam. Şi pe toţi KGB-iştii ăştia care erau printre noi. " MIHAI MONTANU, Responsabil cu relaţia dintre FSN şi Armată 957 de români au fost omorâţi după fuga lui Ceauşescu
UNIFORMELE GOALE PE DINĂUNTRU
"La galonatu' de tip ceauşist îi lipsea unul care să dea ordine, adică eu!"
Gelu Voican-Voiculescu: La M.Ap.N., nici un general nu era dispus să preia puterea, chiar dacă i-ai fi cerut s-o facă. Nimănui nu-i ardea de o asemenea iniţiativă, pentru că în realitate ei erau într-o derută totală şi nu ştiau ce se poate întâmpla. Ei nu ştiau ce este cu Ceauşescu şi asta îi năucea. Erau mediocri şi, pe deasupra, speriaţi. Pentru a se salva, erau gata, erau dispuşi să-şi ofere serviciile oricui. Montanu a profitat de această stare a lor şi a început să ţipe la ei, să-i cheme la ordin: "Generale, vino la mine!", "Generale, sună la… fă-mi legătura cu …", iar ei se executau imediat, de parcă abia aşteptau să fie comandaţi, să fie conduşi. Erau incapabili de iniţiativă, blocaţi în ei înşişi, erau ca din plastilină. Transpiraţi, buhăiţi, cu ochii injectaţi, topiţi de spaime… Executau în neştire ordinele civililor, erau daţi afară din propriile lor birouri, se supuneau orbeşte oricărui civil… făceai ce voiai cu ei… Ei, fără şef, erau morţi. Simţeau nevoia ca cineva să-i ia tare, să le ordone, să le spună ce să facă, răspundeau cu "am înţeles", în poziţie de drepţi. Când erau chemaţi, răspundeau civililor ca la regulament, cu "ordonaţi". (Interviu, 14 februarie 2007)
Florin Velicu: Eu aveam respect pentru generalii noştri. Abia când i-am cunoscut, m-am îngrozit cât erau de tâmpiţi. N-am văzut adunătură de dobitoci mai mare. (Alex. Mihai Stoenescu, "Interviuri", manuscris, la Institutul de Istorie "N. Iorga", p. 138)
Alex. Barbu: Capii Armatei, în afara generalului Guşă şi a generalului Stănculescu, erau deja timoraţi (unii se simţeau cu "musca pe căciulă") şi executau toate ordinele care parveneau de la civilii erijaţi în conducătorii ţării, cu toate că aceştia dădeau dispoziţii contradictorii, neconforme cu cutumele militare. Oricum, se poate spune că, în primele zile, Armata era condusă de către nişte diletanţi civili, fără nicio pregătire militară corespunzătoare. Această obedienţă a generalilor şi a coloneilor a început să le placă noilor "Stăpâni", aşa încât fiecare se întrecea în a-şi da cu părerea şi a emite ordine cu toate că, până atunci, poate respectaseră haina militară şi ceea ce reprezenta aceasta. Pe acest fond, în cabinetul ministrului era o gălăgie infernală, în care fiecare vorbea şi nimeni nu asculta, ceea ce era total neobişnuit pentru noi, care eram educaţi în cultul disciplinei şi al ordinii. (Alex. Barbu, "Aghiotant la trei miniştri: Milea, Militaru, Stănculescu", Ed. Ion Cristoiu, 2000, p. 95)
Mihai Montanu: La galonatu de tip ceauşist îi lipsea unul care să dea ordine, adică eu. Eram la "per tu" cu toţi.
Generalul nu avea marjă de manevră decât în măsura în care primea ordin. Eu, ca civil, puteam să gândesc orice. Deci, el era închistat în canoane militare. Până în 25, noi, civilii, am fost cu adevărat la butoane. Pe Militaru, dacă voiam să-l împuşc atunci, îl împuşcam. Şi pe toţi KGB-iştii ăştia care erau printre noi. Am avut puterea asta să-i împuşc pe toţi şi nu i-am împuşcat.
În zilele alea, în care am stat pus de Iliescu la M.Ap.N., n-a fluierat nici un general, nu s-a făcut nimic aiurea. ("Adevărul", 2-3 aprilie 2010)
EPILOG
"Noi, la butoane, ei n-au fluierat". Cine a tras?
... Nu s-a făcut nimic aiurea... Nu s-a făcut nimic aiurea... Aiurea... Aiurea...
Între 22 şi 25 decembrie 1989, perioadă în care "noi, civilii, am fost cu adevărat la butoane" în Ministerul Apărării Naţionale şi când "n-a fluierat nici un general", au fost ucişi prin împuşcare 957 de români, iar 3321 au fost mutilaţi şi răniţi.
De ce... de ce... de ce n-au fluierat generalii "Eu aveam respect pentru generalii noştri. Abia când i-am cunoscut, m-am îngrozit cât erau de tâmpiţi. N-am văzut adunătură de dobitoci mai mare." FLORIN VELICU, fost şef de cabinet al lui Ion Iliescu
UN SĂPĂTOR ÎN ARHIVE
Viorel Domenico nu şi-a trădat uniforma
Viorel Domenico a lucrat timp de 35 de ani în structuri mass-media ale Ministerului Apărării Naţionale. A fost redactor şef al revistei "Viaţa Armatei şi, director al Studioului Cinematografic al Armatei. După trecerea în rezervă, cu gradul de colonel ,a fost angajat la Instititul Revoluţiei Române, ca şef al Departamentului Editorial şi Organizare Eveniment. Dintre cărţile publicate, "După execuţie a nins" a primit Premiul Uniunii Ziariştilor Profesionişti (1992), iar "Istoria secretă a filmului românesc" - Premiul Uniunii Cineaştilor (1996). Recunoscut, de critică şi specialişti, pentru ineditul şi originalitatea abordărilor în domeniul istoriei cinematografiei naţionale şi al Revoluţiei Române din Decembrie 1989.
Titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei