Economia românească atrage din ce în ce mai puţine investiţii străine, iar recesiunea mondială are doar o mică parte din vină pentru această tendinţă, în condiţiile în care alte state est-europene s-au dovedit foarte performante din acest punct de vedere.
Parametrul investiţiilor străine directe (ISD) a scăzut continuu din 2008 până în prezent: de la 9,5 miliarde euro în 2008 la 3,5 miliarde euro în 2009, pentru ca în 2010 să ajungă la 2,6 miliarde euro, iar anul trecut la numai 1,9 miliarde de euro. Tendinţa a continuat şi la începutul acestui an – ISD au atins, în ianuarie, un nivel de 23 de milioane de euro, de 16 ori mai puţin decât în ianuarie 2011. Cele mai multe analize şi semnale publice arată că principalele motive pentru care România pierde lupta regională pentru capitalurile străine sunt instabiliatea legislativă, birocraţia excesivă, supra-impozitarea muncii şi lipsa infrastructurii. Aceste teme apar periodic pe agenda publică, odată cu şocurile provocate de ratarea unui proiect major, de plecarea unor investitori sau de compromiterea unui proces de privatizare. Primul semnal de alarmă a apărut chiar într-o perioadă înfloritoare pentru fluxurile de capital străin. Compania Daimler a luat în calcul România ca primă opţiune pentru o investiţie de 800 de milioane de euro într-o fabrică de autoturisme Mercedes. În 2008, gigantul german a decis să facă acest proiect în Ungaria, iar ulterior ambasadorul Germaniei a explicat că infrastructura a fost elementul decisiv de departajare. Ulterior, grupul austriac Knauf a renunţat la deschiderea unei fabrici de gips-carton, la Huedin, un proiect de 70 milioane euro, pentru că nu aveau acces la reţeaua de gaz. La Dej, grupul spaniol Mondragon a anulat planurile pentru deschiderea unei topitorii de aluminiu, proiect de 150 de milioane de euro, pentru că localitatea nu dispunea de transformatoare de energie electrică. În domeniul energiei, cel mai cunoscut eşec îl constituie retragerea, în 2010, a companiilor CEZ, RWE, Iberdrola şi GDF-Suez din acţionariatul companiei EnergoNuclear, care se ocupă de proiectul reactoarelor 3 şi 4 de la Cernavodă. Explicaţii diverse, consecinţe similare Tot în 2010, compania austriacă Voestalpine a anulat un proiect de 5 miliarde de euro, care presupunea construcţia unui combinat siderurgic în Europa de Est, iar România era una dintre variante. În această situaţie, recesiunea economică mondială a fost singura explicaţie invocată. Un alt caz de notorietate a fost plecarea companiei finlandeze Nokia de la Jucu, unde a derulat activităţi de producţie timp de patru ani. În decizia luată anul trecut, au contat atât schimbarea strategiei comerciale a companiei, cât şi lipsa unor progrese în dezvoltarea infrastructurii rutiere dintre Jucu şi Cluj şi în modernizarea aeroportului din Cluj. Proiectul minier de la Roşia Montană, care presupune investiţii străine directe de 2 miliarde de dolari şi înfiinţarea a 3.600 de locuri de muncă, este pus în pericol de procedurile birocratice greoaie. Compania Roşia Montană Gold Corporation încearcă să obţină de peste 10 ani autorizaţiile pentru proiect din partea statului şi nu a primit încă vreun răspuns, deşi statul însuşi este acţionar în proiect, cu o participaţie de 19,3%. Cel mai recent exemplu pentru ilustrarea slăbiciunilor României în atragerea ISD a fost încercarea de privatizare a societăţii CupruMin. Barrick Gold, unul dintre giganţii mondiali în industria minieră, a renunţat să participe la licitaţie din cauza lipsei de transparenţă şi a lipsei de reglementare specifică în domeniul exploatării resurselor. Aceste minusuri au ieşit cu atât mai mult în evidenţă în momentul în care privatizarea a eşuat. În acest context, relansarea investiţiilor străine este acum una dintre principalele provocări pentru Consiliul consultativ pentru mediul de afaceri, constituit recent în jurul premierului Mihai Răzvan Ungureanu.