Şi a trecut şi Sărbătoarea Muncii de anul acesta. A trecut aşa cum se cuvine. Mai exact, aşa cum suntem noi obişnuiţi. N-a fost român care să nu fi băgat în gură măcar doi mici şi să nu fi tras pe goarnă măcar o bere.
Că doar e sărbătoare, nu? Anul acesta putem spune că a fost puţin cam cu ghinion 1 Mai, pentru că a căzut fix într-o duminică şi oricum era zi liberă. Pentru că din semnificaţia acestei zile, la noi cel puţin, nu a mai rămas decât că este liberă, adică nu trebuie să mergi la muncă, desigur, cine are loc de muncă şi, dacă e frumos afară, ieşim la un grătar la iarbă verde, la pădure.
Toată lumea fericită. Copiii aleargă prin iarbă, fără să fie opriţi din harmalaia pe care o fac, pentru că aici nu deranjează vecinii. Părinţii încing o miuţă sau un volei între două beri, că nu se cade să ieşi la iarbă verde fără să faci şi puţin sport, iar bătrânii, aşezaţi comod, povestesc despre defilările grandioase dar şi despre cremvurştii cu muştar, băgaţi în corn, însoţiţi de aceeaşi tradiţională bere, care era de un singur fel, nu ca acum, de nu mai ştii pe care să o alegi, plăceri de după ce treceau prin faţa tribunei şi predau la responsabilul de la partid, drapelele, portretele cu tovarăşul şi lozincile cu angajamente sau măreţe realizări pe care le purtaseră.
Aşa petrece însă de 1 Mai, vulgul. Pentru că există şi o altă categorie, care petrece cu totul altfel Ziua Muncii. Iar acest mod de a petrece 1 Mai, a început şi el să devină o tradiţie.
În nordul staţiunii Mamaia, de 1 Mai, se stabileşte capitala snobismului. Locul se umple de tineri domni plini de bani, îmbrăcaţi în haine de firmă, care de care mai scumpe, cu bijuterii cât fondul unei case judeţene de pensii, ce sosesc în maşini care costă cât toate apartamentele dintr-un bloc din Drumul Taberei. În jurul lor gravitează domnişoare, pe faţa, sânii şi bucile cărora, bisturiul chirurgului estetician a făcut minuni, corectând ce mama natură şi mă-sa care a făcut-o au mai greşit.
Această lume, poleită cu sclipici, zâmbeşte tot timpul. Fie că parchează maşina sau îi aruncă, alături de o hârtie de o sută de euro, cheile parcagiului să-i tragă bolidul, fie că urcă la hotel, fie că merge la veceu, zâmbeşte. Pentru că tot acest tablou, trebuie tapetat cu fericire. O fericire ca zâmbetul ce se vrea seducător, care de fapt este un rictus scurs de pe nişte proteze nu tocmai de calitate.
Printre aceste personaje, cam aceleaşi în fiecare an, apar jurnaliştii de monden. De regulă fătuci care relatează în direct, cu sufletul la gură, câte un eveniment care pare că poate schimba soarta planetei şi opri nenorocirea din Ucraina: „Iată, a sosit şi vedeta (şi urmează un nume de care nu a auzit nimeni) la braţul lui, diva (şi iarăşi un nume care nu spune nimănui nimic).
Aşa cum puteţi vedea, rochia scumpă pe care o poartă, are o despicătură îndrăzneaţă, care lăsa să se vadă clar, colegul meu nu vă poate arăta, că ne amendează CNA-ul, că nu poartă lenjerie intimă.” Bine că la faţa locului nu sunt decât astfel de reporteri de monden şi nu şi jurnalişti de investigaţii, să fi pornit vreo anchetă să vadă dacă vedeta aşa plecase de acasă, fără chiloţi, sau îşi pusese unii, dar pe drum, din cauza mersului pe tocurile foarte înalte, fiind mai mici decât batista pe care o poartă partenerul în piept, chiloţii îi intraseră cu totul în fund şi nu se mai vedeau. Ceea ce însemnă, două situaţii, complet diferite.
Seara încep petrecerile de fiţe, în cluburile de fiţe. Adică momentul când patronii localurilor, băieţi deştepţi, încep să stoarcă de bani snobismul şi prostia. Urmează alte relatări în direct, cu sufletul la gură, despre toalete de firmă, maşini de lux şi nelipsitele roabe cu şampanie, aduse musai cu artificii, ca să se vadă masa la care sunt duse. Să nu vă închipuiţi că este cumva Moët & Chandon, Veuve Clicquot, Dom Pérignon, Nicolas Feuillatte, GH Mumm sau Laurent-Perrier. Nici vorbă. Doar preţurile se apropie de aceste mărci. Roaba este plină cu şampanie de rând, pe care o găseşti la supermarket cu câteva zeci de lei sticla. Important este ca sticlele să fie aduse cu roaba şi înconjurate de artificii, ca să marcheze locul de unde au fost comandate. Cam cum erau artificiile trase de pe „Titanic”, să marcheze locul unde avea să se scufunde.
Spre dimineaţă, se merge la culcare, tot cu zâmbetul pe buze, prin faţa camerelor de luat vederi, răspunzând din vârful buzelor întrebării tâmpe: „Cum a fost?” cu la fel de tâmpele: „Wow”, „tare”, „beton, „superbeton”, „yes”!
Unii mai rămân să mai zică ceva. De fapt, să se vadă la televizor ce tari sunt ei.
Întâmplător, am prins un dialog care mi-a înseninat Ziua Muncii. Un tânăr în haine scumpe, întrebat cam cât a costat consumaţia, după ce se caută calculat prin toate buzunarele, găseşte, întâmplător, nota de plată în ultimul buzunar, mototolită neglijent. O netezeşte şi se strâmbă ca şi când atunci o vedea pentru prima oară: „A… subţire de tot. Treizeci de mii de euro? Cică au crescut preţurile. Anul trecut am spart mai mult”.
La întrebarea: „Ce aţi consumat de banii ăştia”? nu a ştiut să răspundă. Nici nu era important. Oricum, nu mâncaseră fălcuţe de berbecuţ sau de viţel la cuptor, mâncarea preferată a nu mai puţin de trei preşedinţi francezi, nici cartofi Duchesse, nici Pui Cacciatore, nici Supa de somon cu lamaie, ci nişte banalităţi gastronomice, gen şaorma cu de toate. Dar nu conta, important era cât costase masa. Apoi a urmat o altă întrebare năpraznică: „Cam cât costă ceasul pe care îl ai la mână?” Cu un zâmbet superior, pomădatul răspunde: „Nu mai ştiu exact. Oricum, e mai mult decât un apartament”. Fericită că-i iese materialul, reporteriţa prinde curaj şi se apropie de personaj, adulmecându-l fermecată: „Şi parfumul?” Acelaşi zâmbet superior însoţeşte răspunsul: Şi el e foarte scump. Cam cât o maşină”. Adică, nu Emporio Stronger With You Intensely, de la Armani, nu Eternity for Men de la Calvin Klein, nu Sauvage de la Christian Dior, nu Invictus Legend de la Paco Rabanne. Ci scump! Atât! Şi parfumul, foarte scump.
Pe data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Cea mai mare dintre demonstraţii a avut loc la Chicago, unde au participat peste 90 de mii de oameni. Dintre aceştia, aproximativ 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.
Demonstraţiile au continuat şi, trei zile mai târziu, tot la Chicago, poliţia a împuşcat mortal 4 manifestanţi şi a rănit câteva zeci. Tot atunci, a fost aruncată o bombă din coloana de manifestanţi către poliţişti. Au fost răniți 66 de polițiști, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, dintre care câteva zeci, mortal.
Asta ca să ştiţi de ce căraţi şampania cu roaba la Mamaia, în timp ce în marile capitale ale lumii, de 1 Mai, în fiecare an, deci şi anul acesta, sunt organizate manifestaţii în care cetăţenii îşi cer drepturile.