Dar și har

Se pune deseori semnul egalităţii între dar şi har, în sensul că talentul unui artist şi puterea preotului de a săvârşi taine şi ierurgii sunt socotite har.

În realitate, lucrurile nu stau aşa, adevăr ştiut sau numai intuit de cinstirea aparte pe care oamenii, îndeosebi cei credincioşi, i-o arată preotului. Ei se prosternează nu în faţa omului ca atare, ci în faţa harului cu care el a fost învestit prin Taina hirotoniei, a cărei sursă se află în Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli, de Rusalii, la 50 de zile după Învierea Mântuitorului şi la zece zile după Înălţarea Sa.

Atunci s-a întemeiat Biserica noastră creştină şi, într-o bine cunoscută omilie, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Dacă n-ar fi de faţă Duhul, n-ar exista Biserica; iar dacă Biserica există, este evident că este de faţă Duhul”.

Biserica nu face o discriminare între preoţi şi credincioşi – ea însăşi fiind formată din ierarhie, cler şi popor –, dar starea laică, în raport cu preoţia sacramentală, este o stare de inferioritate harică, aşa cum arată canoanele. Există o preoţie generală sau universală, pe care fiecare credincios a primit-o prin botez şi mirungere, una care, cum scrie Liviu Stan, „constituie în realitate prima treaptă a preoţiei creştine şi prin această primă treaptă trebuie să treacă toţi cei ce vor să obţină celelalte trei trepte ale preoţiei sacramentale” (respectiv: diaconia, preoţia, arhieria). Acelaşi mare canonist arată că preoţii „mijlocesc mântuirea prin jertfă – la Sf. Liturghie –, dar nu printr-o jertfă a lor personală, ci prin jertfa adusă prin ei de întreaga Biserică”. De aceea este eronat a spune că un credincios a asistat la Liturghie, întrucât el are o atitudine activă, de celebrant, nu de spectator.

Schimbări pe piața imobiliară. Investițiile, reglementate printr-o lege nouă

Atac israelian în Iran. Explozii puternice în Iran, Irak și Siria

Cu toate că un credincios se află, în raport cu preotul, într-o stare de inferioritate harică, Dumnezeu nu face o discriminare între enoriaş şi sacerdot. Dar pentru a înţelege lucrul acesta trebuie să vedem mai întâi ce este harul divin.

El este o însuşire spirituală, o energie necreată, comunicată atât în Taine, cât şi individual. Omul nu poate comunica cu Fiinţa divină, cu Persoana dumnezeiască, dar se poate împărtăşi de puterile care izvorăsc din Ea. Cum s-a întâmplat cu cei trei Apostoli pe Muntele Tabor, în momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului, pentru că, aşa cum spune Sf. Grigorie Palama, nu Hristos S-a schimbat la Faţă, ci Apostolilor li s-a dat posibilitatea să-L vadă pe Domnul în strălucirea-I divină.

Accesul la har, la energiile necreate, îl caută şi îl doresc isihaştii, călugării care se retrag în locuri izolate, după ce au trăit sub ascultarea unui duhovnic care-i asistă spiritual în continuare. Spre comuniunea cu propulsările Fiinţei divine (cu energiile necreate) năzuiesc ei. În acest scop tind să iasă din trup, cât e posibil, din vieţuirea contingentă şi să guste din realităţile existenţei cereşti încă de aici, de pe pământ. Numai că împărtăşirea de har nu e rezultatul ostenelilor proprii, pe cât este al inimii curate, al iubirii şi al smereniei. Dumnezeu poate să îşi reverse harul acesta şi asupra călugărului, a preotului de mir sau asupra oricărui credincios. Cui i se comunică harul ne-o spune Sf. Simeon Noul Teolog în Imnele iubirii dumnezeieşti: „Prea Sfântul Duh,/ Cel purces din Tatăl în chip negrăit./ Acesta a fost transmis de Fiul oamenilor,/ Nu celor necredincioşi, nici celor iubitori de slavă//... Ci celor săraci cu duhul şi cu viaţa, celor curaţi cu inima şi cu trupul,/ Celor simpli la cuvânt, dar simpli şi cu viaţa,/ Şi cu o părere despre ei şi mai simplă încă...”

Să lăsăm aceste culmi de spiritualitate, la care puţini ajung, reţinând că accesul la harul divin nu îi este refuzat nimănui (el se revarsă asupra noastră prin Sf. Taine), şi să coborâm spre măsura puterilor şi zilelor noastre. Fiecare dintre noi are un dar propriu: acela asupra căruia insistă, prevenindu-ne, Apostolul Pavel: „Nu fi nebăgător în seamă faţă de darul care este în tine”.

Însă, aşa cum scria părintele profesor Vasile Mihoc: „Orice har este oferit în mod gratuit de Dumnezeu. Dar nu orice dar este har (s.n.).”

Există apoi harisma, care e o însuşire aparte, cum ar fi glosolalia, adică „vorbitul în limbi”.

Însă sintagma lider harismatic constituie o inepţie, apărută din lipsă de cultură teologică, dar şi ca efect al politizării, al secularizării lumii noastre.

O primă şi certă dovadă a darului sau a darurilor din noi este credinţa în Dumnezeu. Aşa încât, atât harul, cât şi darul, ca şi harisma, au aceeaşi sursă divină. Omul e chemat şi îndemnat să îşi cultive darul personal aşa cum artistul trebuie să îşi cultive talentul. E chemat, totodată, să nu uite că darul respectiv e un cadou dumnezeiesc. În consecinţă, să li-l împărtăşească şi celorlalţi, dar să o facă mereu cu discreţie şi smerenie, amintindu-şi că darul poate fi retras de Acela Care l-a acordat.