Este aproape uimitor succesul la public al liricii lui Nichita Stanescu, data fiind formula sa ermetica, asumat modernista.
Poemele plac si in acelasi timp deconcerteaza, tulbura si uimesc, cititorul fiind adesea derutat de serpuirile si jocurile verbale, de structura inchisa a unor versuri, de nodurile si semnele unui univers liric ce refuza sa se lase parcurs pana la capat.
Nichita Stanescu si-a creat, inca de la debut, o zona de libertate interioara, protestand prin formula poetica utilizata impotriva realismului socialist. In versurile sale apare un erou liric de o tinerete ardenta si sfidatoare, iar experientele acestuia sunt plasate la persoana I: a unei subiectivitati libere de orice constrangere.
Comparand niste strofe tipice pentru epoca respectiva cu cele ale lui Nichita Stanescu, vom sesiza cu usurinta revolutia lirica realizata de poetul „saizecist”: „Drag tovarase Stalin,/ Iti trimit un cojocel./ Nu-l lucrai numai cu fir,/ Gandul il pusei in el.” (Sanda Movila); „Soarele rupe orizontul in doua./ Taria isi naruie sfarsitele-i carcere./ Sulite-albastre, fara intoarcere,/ privirile mi le-azvarl, pe-amandoua,/ sa-l intampine fericite si grave”.
E limpede ca pentru Nichita Stanescu importanta nu mai este adecvarea la realitate (desi scrie si el anumite poeme conjuncturale), ci, dimpotriva, evaziunea dintr-o lume sufocanta, prin construirea unei realitati personale, unica si - de aceea - nu foarte usor inteligibila. Creatia lui este pana la un punct o poezie de cunoastere, desfasurata in sensul iubirii si iesita dintr-o viziune a sentimentelor.
In numai zece ani, cati sunt intre volumele „Sensul iubirii” si „In dulcele stil clasic”, Nichita Stanescu ofera poeziei romanesti un traseu fabulos: mai intai, un vizionarism ridicat ca un turn in sesul realismului socialist, apoi, o maxima esentializare conceptuala, pur modernista. In fine, o recuperare postmoderna a deja-spusului si o desfacere ludica si lucida, gratuita si demonstrativa a anatomiei poemului, pentru a lasa sa i se vada principiul de organizare.
Cu Nichita Stanescu, aventura limbajului se intoarce, in cerc, asupra limbajului insusi.