De la Renaștere încoace, trecând prin întunecatul Secol al Luminilor, Revoluția Franceză și până în prezent, Omul îl ucide sistematic pe Dumnezeu, urmărind să-I ia locul. Dar niciodată, nici măcar în timpul comunismului, acest Deicid nu a fost mai înverșunat și mai perfid ca astăzi.
Omului i se bagă în cap pe toate canalele că nu are nevoie de Dumnezeu, că nu există Bine și Rău, că totul este permis: dacă vrea poate să răstoarne lumea cu fundul în sus. Or, pericopa evanghelică de duminica aceasta, a XVIII-a după Rusalii cade a o ploaie rece pe mintea încinsă a Omului contemporan. Sfârâie... Pentru că este vorba despre smerenie și ascultare.
„Pescuirea minunată”: o știți. „Doamne, toată noaptea ne-am trudit și nimic n-am prins”, I se plânge Petru lui Iisus, când acesta îi cere să meargă din nou în larg și să arunce năvoadele, după o noapte întreagă de pescuit steril. Acestei văicăreli, atât de obișnuite la omul de azi, Petru îi adaugă însă cu smerenie: „...dar la porunca Ta, voi arunca mreaja”. Drept care barca se umple rapid de pește încât e aproape să se scufunde sub povară. Smerenia a făcut posibilă minunea.
Când Omul se face mic Îl lasă pe Dumnezeu să lucreze. Să-și arate măreția. Iată două admirabile istorioare despre smerenie, una spusă de părintele Constantin Necula, cealaltă de părintele Arsenie Papacioc: Smerenia se transformă în prostie atunci când este o smerenie orgolioasă. Când are ea ceva de dovedit: Băi, ce smerit sunt eu! Ieșeam odată de la catedrală, de sus, de la amvon, și coboram scările care sunt așa, foarte periculoase – dubios de periculoase – încât, dacă nu ești atent la coborâre, riști să faci o mișcare mai vrednică decât predica. Și am trecut pe acolo și când am ajuns jos, o femeie îmi zice: „Vai, Părinte! Ce predică excepțională!” - „Știu, mi-a zis drăcușorul de cum am încheiat predica: Vai, ce tare ai fost!”
***
Un creștin cu viață bună, a bătut la ușa Mântuitorului să-i deschidă. Și a întrebat: „Cine este acolo?” - „Un creștin iubitor al Tău.” - „Nu se poate. Nu ești pregătit. Nu-ți deschid!” Îngrijorat, foarte îngrijorat, și-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viată creștină cum a știut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam raționalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: „E smerit, mândrulețul!” S-a frământat el: „Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?”
Și, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e usor să te frămânți când nu te primește Hristos, mai ales pentru un om care crede și trăiește în Hristos, cu nădejdea veșniciei alături de Hristos. Și s-a dus smerit și a bătut iar la usă. „Cine este acolo?” - „Tu ești”, a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: „Dacă tu ești Eu, intră!” Avea aceiași identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: „Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har”.