Regizorul de origine română Robert Dornhelm, nominalizat în 1978 la Oscar, a lansat internaţional varianta ecranizată a operei La Boheme.
Robert Dornhelm, regizorul născut cu 60 de ani în urmă în Timişoara, a realizat peste o sută de filme, este câştigătorul a numeroase premii internaţionale, precum „Emmy“ sau „Romy“, decorat cu Crucea de Onoare a Republicii Austria, nominalizat la premiul Oscar şi la Globul de Aur. Dornhelm se numără printre cei mai apreciaţi realizatori de filme documentare, dar şi de filme istorice ai lumii, care şi-a legat numele de nemuritoarea Grace Kelly prin filmul „The Childern Of Theatre Street“. România, ţară pe care a părăsit-o în adolescenţă, a rămas locul său de suflet.
Filmul „Requiem pentru Dominic“, nominalizat la Globul de Aur în 1990, a povestit tragicul sfârşit al inginerului timişorean Dominic Paraschiv, soţul întotătoarei Codruţa Sala, acuzat pe nedrept de terorism si lăsat să moară într-un spital timişorean. Ultima creaţie a lui Dornhelm, ecranizarea operei „La Boheme“, debutează zilele acestea pe marele ecran, având în distribuţie starurile operei mondiale Anna Nebtrebko şi Rolando Villazon, dar şi pe vărul regizorului, baritonul şi directorul Operei din Viena, Ioan Holender.
Regizorul, stabilit de 30 de ani în Statele Unite şi aflat săptămânile acestea în Europa, a vorbit, într-un interviul acordat „Evenimentului Zilei“ despre întâlnirile importante din viaţa sa, precum cea cu Grace Kelly, Ben Kingsley, Alfred Molina, Helena Bonham Carter, James Woods, Brenda Bletthyn, Lauren Bacall, dar şi cu Tom Waits sau producatorul Steven Spielberg, despre legăturile sale cu România, despre varianta californiană a mamăligii şi despre alte reţete, atât culinare, cât şi „de viaţă“.
EVZ: Aţi spus cândva că pentru dvs „filmul nu este muncă, ci doar un joc plătit de alţii“. Aceasta „axiomă“ a fost valabilă şi la debutul Dvs în cinematografie, în 1977, dar şi astăzi, când prezentaţi ecranizarea operei „La Boheme“? Cum a ajuns filmul din Viena la Holywood, iar dvs la Grace Kelly? Absolut! Ceea ce nu înseamnă că seara nu cad mort de oboseala în pat. E o muncă imensă, dar îmi face plăcere şi de fiecare dată când preiau un proiect îmi spun: ura, am voie să lucrez! Şi mă bucur. Nu merg la muncă, ci merg pe ţărmul bucuriilor. Mereu am lucrat cu aceiaşi pasiune, de când lucram în televiziunea austriacă, în urmă cu peste 30 de ani. Nişte producători americani, interesaţi de aceeaşi temă, şcoala de balet „Kirov School of Ballet“ din Rusia, au profitat de „privilegiul“ meu ca austro-român de a putea călători mai uşor în est şi m-au angajat să fac filmul „Children of Theatre Street“, pe care îl concepusem oricum din 1977 pentru ORF. Producătorii îi voiau iniţial ca naratori ai filmului, pe Paul Newman şi pe soţia acestuia, când cineva a venit cu informaţia că Grace Kelly tocmai a deschis o şcoală de balet în Monte Carlo. Se ştia că principesa are realţii bune în Rusia, aşa că am pus mâna pe telefon şi am sunat-o. Mi-a zis ‚vino la Paris şi vorbim’. Totul a decurs fără nicio complicaţie.
Aţi revenit în România pentru a realiza un film, unul de mare succes, nominalizat la un Glob De Aur.... În România filmasem înainte de a mă muta din Austria în Statele Unite, la sfârşitul anilor 70, un film despre Dracula, o persiflare. Un film cu care am avut multe probleme, fiind coprodus de televiziunea română, careia însă nu i-a plăcut rezultatul şi a protestat până la nivel de minister de externe. Îmi reproşau că aş arăta o Românie plină de beţivi care doar pierd vremea. De fapt era un film frumos, liric, pe care l-am făcut cu drgaoste. Chiar dacă apăreau câţiva bărbaţi alcoolizaţi în film, era clar că nu se punea nici un accent asupra acestui aspect. Nu cred că filmul a rulat în România, deşi o propusesem, mai ales ca avusesem un colaborator român, Virgil Cândea, Directorul Societăţii Istorice parcă, un om foarte inteligent. În ianuarie 1990 am revenit în România şi am filmat „Requiem pentru Dominic“, un film despre Dominic Paraschiv.
Un caz delicat în istoria „revouluţiei“ din România Iar pentru mine un caz personal... Pe Dominic îl cunoşteam personal, am crescut împreuna cu soţia acestuia, Codruţa, iar fratele meu era prieten bun cu Dominic. Este un film este făcut „din burtă“, fără scenariu. Este un film artistic cu imagini documentare. Dacă filmul a fost transmis la începutul anulor ‚90 în România, aşa cum am auzit, aceasta s-a facut ilegal, cred că a fost furat de undeva, eu nu am dat permisiunea să ruleze. Nu voiam să ruleze atâta timp cât soţia lui Dominic şi cei trei copii ai lor mai trăiau acolo.
Veţi mai face vreun film despre România? Absolut. E un vis de-al meu. Vreau să fac un film despre copilăria mea în România, care a fost foarte frumoasă, deşi pe tatăl meu, care era în închisoare, nu l-am prea văzut în cei 13 ani pe care-i aveam la plecarea din ţară. Mama nu ne-a lăsat să simţim că de fapt sunt vremuri grele. Deşi încă nu este un plan concret, ştiu că voi realiza acest film înainte de a părăsi viaţa asta (râde). Mi-aş dori şi să se retransmită „Requiem pentru Dominic“ în România. Mi-ar plăcea să iau parte la o discuţie deschisă pe tema filmului. Ar fi foarte interesant şi m-aş bucura dacă vreodată aş fi invitat să o fac. Mai ales că eu am făcut filmul fără vreo ambiţie poltică.
O CARTE DE BUCATE SCRISĂ CU PRIMARUL VIENEI
Se înţelege că va identificaţi cu România, chiar şi după atâţia ani... Eram o familie tipică pentru Imperiul Austro-Ungar. O parte trăia în Cehia, alta în Ungaria sau în Austria. O familie mare, evreiască, răspândită în toată Europa. O parte vorbea maghiara sau româna, alta germana, noi le vorbeam pe toate, dar majoritatea timpului maghiara. Aş zice că sunt european, deşi marea parte a vieţii mi-am petrecut-o în America, peste 30 de ani. Dar sunt categoric şi român, asta nu o pot nega. Primii 13 ani din viaţă m-au marcat major. Iubesc mâncarea românească, chiar şi în California. Sarmale gătesc în Viena, nu în Malibu (râde). Acolo nu găsesc varză murată aşa cum îmi place. Îmi pun, însă, castraveţi la murat şi au gustul alora din România. Gusturile mele primare sunt româneşti. Bucătăria pare o mare pasiune a dvs... Oh, da. Tocmai am lansat o carte de bucate, realizată împreună cu Primarul General al Vienei, Michael Häupl, şi cu alte personalităţi din Austria, în care prezint cinci reţete româneşti, sarmale, ardei copţi sau mămăligă cu brânză... În California fac o variantă proprie a mămăligii, în care amestec şi boabe întregi de proumb proaspăt. E excelentă aşa. Gătitul e ca şi filmul. Trebuie să găseşti ingrediente bune şi să reglezi bine temperatura. Asta fac şi la film: caut scenarii bune, actori buni şi apoi reglez flacăra, temperatura, am grijă să fie o atmosferă bună, prielnică, actorii să fie bine dispuşi, dar nu prea exaltaţi... E important şi în film, şi în bucătărie să nu faci gulash din orice mâncare. Aţi revenit în România doar în calitate de regizor sau şi ca turist? Anul trecut am fost la Timşioara cu soţia mea, care e americană. Voiam să vadă şi ea locul meu natal. Din păcate, în avion, a făcut o aprindere de plămâni. Aşa am nimerit în acelaşi spital în care am făcut şi filmările la „Requiem pentru Dominic“. Amuzant este că de copil mă jucam mereu în jurul spitalului ăluia, mama mea lucra acolo. În 1990 spitalul era plin de răniţi, iar acum părea doar cumva în paragină, o stare deplorabilă. Surpriza a fost medicul de care am dat, foarte competent, şi care a refuzat să ia mită. Am vrut să fac o donaţie oficială. Dar el mi-a zis că trebuie să mă adresez altcuiva din spital, el nu e responsabil pentru donaţii.
„CEL MAI DUR TIP SENSIBIL”
Afirmaţia dvs că, dacă aţi primi un Oscar, acesta ar fi şi pentru Austria, ar fi valabila şi pentru România? România îşi va primi Oscarul, prin mine sau prin altcineva. Cinematografia română înfloreşte şi e foarte bună, are şanse. Dvs aţi fost şi sunteţi cel mai aproape de un Oscar... Le sunt recunoscător tuturor celor care sunt mândri de munca mea şi de mine şi sunt dispus să-mi împart cu ei premiile şi prestigiul. Sunt recunoscător tutoror mediilor care prezintă evoluţiă mea artistică. Va primi şi România un Oscar, dacă e să-l primesc eu. Premiile nu au nici o importanţă pentru mine, ele au o valoare strategică. Nici nu mă prezint să le ridic, îmi trimit soţia. Grace Kelly a spus o data despre dvs ca sunteti „cel mai dur tip sensibil”... Am fost mereu prietenos şi cumsecade, dar dacă am zis „nu“, a rămas „nu“. Uneori cred că lăsam impresia unui om prea sensibil, dar am ştiut mereu să mă impun. Am luptat pentru viziunile mele şi nu m-am lăsat niciodată comandat de bani sau producători... În cazul celui mai recent film al Dvs, „La Boheme“, v-ati impus viziunea... Nu aţi prezentat o ecranizare „modernă“, care are la baza opera lui Puccini, ci una „clasică“. Nu v-ati gandit să „modernizati“ drama croitoresei Mimi şi a poetului Rodolfo? w: Am încasat critici nu tocmai magulitoare pentru ecranizarea operei în manieră clasică. Dar mie mi s-ar fi părut lipsit de inspiraţie să adaptez, să o las pe Mimi să moară de SIDA sau ceva asemănător. Mi se pare deja conservator să încerci tot timpul să înnoieşti o operă numai pentru a nu plictisi publicul. Dacă vreau să povestesc ceva „modern“, scriu altă poveste, de ce aş face abuz de sărmanul Puccini? Tăria acestei opere este muzica. Am doi interpreţi excelenţi, iar „chimia“ unică dintre ei am vrut să o arăt în film. Voiam să reţin atenţia asupra acestei pasiuni a interpretării la Netrebko şi Villazon.
„CREDEAM CĂ OPERA E PENTRU PENSIONARI”
A fost greu să colaboraţi cu doi cântăreţi celebri, precum Anna Netrebko şi Rolando Villzon, ţinând cont de faptul că artiştii de operă sunt condieraţi extrem de vanitoşi? Nu, dimpotrivă. Amândoi sunt extrem de talentaţi, creativi, fără capricii. Netrebko este cea mai bună colaboartoare pe care ţi-o poţi dori, necomplicată şi foarte profesionistă, lipsită de vanitate. Nu pot spune decât cele mai bune lucruri despre ea. Villazon este un om extraodrinar. Un clown deosebit de vesel şi autentic. Dificil a fost să lucrez cu vărul meu, Ioan Holender... (râde) De ce? Ce spune vărul dvs despre film... N-a spus multe. El interpreteaza rolul lui Alcindoro, iar „Neue Zürcher Zeitung“ l-a criticat pentru prestaţia sa. Ioan, însă, s-a amuzat pe seama critcii, a spus că simplul fapt că l-au luat în seamă e o onoare. De fapt, prestaţia lui este foarte bună în film. A fost puţin dificil cu el, deoerce este obişnuit să dea comenzi, nu să primească. (rade) A avut o influenţă asupra decizei Dvs de-a ecraniza opera lui Puccini? Eu nu sunt un mare cunoscător de operă, iar legătura mea cu opera este Ioan, dar care nu a avut nici o influenţă asupra deciziei mele de a ecraniza opera. A fost propunerea producătorului cu care am adaptat pentru televiziune romanul, „Razboi şi Pace“. Ideea de a face operă are o istorie mai veche. Grace Kelly mi-a „ordonat” acum 30 de ani, oarecum în glumă, ca după ce trec de 50 de ani să merg anual la Monaco şi să pun în scenă câte o operă.
„AM FĂCUT ULTIMUL FILM CU GRACE KELLY”
V-aţi fi îndeplinit „misiunea“, dacă ar mai fi trăit Grace Kelly ? Mda, aş face-o. Pe atunci eu susţineam că opera este pentru pensionari (râde), glumeam pe seama operei, pe care ea o iubea. Aşa mi-a făcut ea atunci propunerea ca după „pensionarea“ mea să regizez operă în Monaco. Pe atunci nu ştiam cât de greu este, acum o ştiu.
Cu Grace Kelly ati păstrat legătura dupa colaborarea din 1977... După filmările de atunci am păstrat legătura. Ea a lucrat pentru mine ca director de casting, la două filme, iar împreună am mai făcut încă un film, care nu a fost distribuit în cinematografe deoarce ea, din păcate, a murit. A fost o comedie şi, din câte ştiu, ultimul film al actriţei. Un film oarecum de adio. Spunea că viaţa nu e de trăit, dacă nu suntem dispuşi să ne asumăm şi suferinţa sau pierderea, căci doar aşa putem simţi bucuria fericirii, împlinirii.
De-a lungul carierei aţi lucrat şi cu mari actori şi producători. Există o întâlnire care v-a impresionat mai mult? E ca şi cum ai întreba o mamă care este copilul ei preferat. Dacă spun că e James Woods, care jucat genial roul fostului primar al New York-ului, Giuliani, în filmul „The Rudy Giuliani Story“, şi pe care am reuşit să-l trasnsform dintr-un conservator într-un liberal, nu ar fi cinstit faţă de alţii, care m-au impresionat altfel. Aşa precum Tom Waits, care a debutat ca „răufacator“ în filmul meu „Cold Feed“. Aşa mă gândesc că ar trebuie să răspund la o asmenea întrebare numindu-l pe unul sau pe latul..., nu m-aş putea decide. Grace Kelly a fost importantă. Ea mi-a uşurat drumul către Holywood, aş zice.
„Lauren Bacall.... o întâlnire de excepţie” Printre acestia s-a numărat şi Lauren Bacall, fosta soţie a lui Humphrey Bogart... Lauren Bacall a fost îtr-adevă o întâlnire de excepţie, mai ales că şi ea are rădăcini româneşti. După filmările la „The Venice Project“ am insistat să facem împreună o călătorie în România, dar nu am reuşit să o conving. Ea este pe de-o parte un mare star, cu multe capricii, pe de-altă parte, o fiinţă veselă şi spontană, dintr-un anume punct de vedere - geniala. Dar... ca să o descriu cel mai bine, trebuie să-l citez pe agentul ei, care mi-a spus cândva: „Darling, most of the time she is a pain in the as“ („Dragule, ea este mai mereu un cui în talpă“) (râde). Totuşi am reuşit să fac un film întreg cu ea, "The Venice Project".
Un film al marilor emoţii
La 112 ani de la premiera operei compusă de Giacomo Puccini şi în anul în care se sărbătoresc 150 de ani de la naşterea compozitorului, „La Boheme“ cucereşte, începând cu luna aceasta, marele ecran cu filmul lui Robert Dornhelm. Regizorul s-a decis pentru o ecranizare clasică, o punere în scenă opulentă, un film al marilor emoţii. Unii critici consideră ecranizarea regizorului „de modă veche“, iar alţii o apreciază tocmai pentru asta. Din distribuţie fac parte „perechea de vis a operei“, Anna Netrebko şi Rolando Villazon, dar şi românul Ioan Holender.