DE LA AGONIE LA EXTAZ. Mioveniul, localitate ridicată în comunism, a depăşit deruta de moment a capitalismului. Curtea de Argeş rămâne îngheţată în propriul trecut.
Se zice că Mioveniul e primul oraş din România care a ieşit din criză. Reţeta sa de succes e simplă: au venit nişte francezi, au făcut o maşină ieftină şi au vândut-o bine, mai ales în străinătate. La câteva zeci de kilometri distanţă, Curtea de Argeş îşi continuă căderea începută imediat după Revoluţie. Mulţi angajatori au dispărut, iar întreprinderile rămase riscă să fie puse pe butuci de acţionari "aventurieri". EVZ vă propune două perspective asupra României de azi, imagini din două oraşe comparabile ca număr de locuitori, dar cu destine paralele.
Mioveni: "Vezi lumea cu zâmbetul pe faţă, mai veselă"
Iepurii ies din cuşti şi adulmecă îndelung, e o nouă zi cu soare la Mioveni. În ţarcul din faţa primăriei mai sunt câteva ouă colorate în galben şi roşu, un iepure cât omul, cu nas roşu şi papion, un miel şi câţiva pui imenşi şi inerţi, rămăşite ale sărbătorilor pascale. Dincoace de gard sunt aliniate ghivece cu palmieri gata să reziste la temperaturi de minus 18 grade Celsius. Vor mai fi aduse 5.000 de gladiole, trandafiri pe arcade şi bonsai, iar întreaga operaţiune de înfrumuseţare va ajunge astfel la 25.000 de lei. Oraşul Mioveni, fosta comună Colibaşi, vrea să facă un pas hotărât de la statutul de localitate-dormitor la cel de paradis exotic cu asfalt, creşe, catedrală şi canalizare. Bani ar fi: bugetul pentru acest an se ridică la 92 de milioane de lei, din care două treimi provin de pe platforma industrială Dacia.
Puşi la adăpostul fabricii de autoturisme şi a industriei care o înconjoară, majoritatea cetăţenilor din Mioveni au fost nevoiţi să deschidă televizoarele şi să-şi viziteze rudele împrăştiate prin ţară, dacă au ţinut să afle ce e aia criză.
"Vezi lumea cu zâmbetul pe faţă, mai veselă. În alte oraşe, unde nu e nimic, oamenii sunt crispaţi şi nu le vine să zâmbească. Dacă l-ai atins pe unul cu ceva, imediat te ia la rost. Aici nu", sintetizează actuala stare de fapt Petre Buzoianu, 63 de ani. S-a angajat la Dacia în 1975, a muncit acolo până în 1992, când s-a privatizat. Şi-a deschis o brutărie-patiserie cu desfacere şi – în timp - patru magazine în care vinde produse proprii. "Să ştiţi că cifra de afaceri a fost mai bună decât anul trecut. Mult n-a fost, dar s-a simţit", socoteşte domnul Buzoianu.
Sindicalistul Iordache: "Nu mai am forţă"
Avântul puterii de cumpărare se vede şi dincolo de vitrinele patiseriilor domnului Buzoianu. Sunt patru magazine mari în Mioveni – Kaufland, Plus, Penny Market şi Profi – fiecare dintre ele trebuie să-şi fi făcut un plan serios înainte de inaugurare, nu s-ar fi aruncat pur şi simplu într-un oraş cu doar 35.000 de locuitori. În ecuaţia comercianţilor a intrat, desigur, şi salariul minim negociat la Dacia: 1.900 de lei. Constructorul francez are 14.000 de angajaţi, iar alţi 8.000 de oameni lucrează pe platformă, pentru furnizori. Peste 5.000 de cereri de angajare sunt în aşteptare. "Numai vreo doi-trei de la Poliţia Comunitară nu şi-au pus CV-urile la Dacia", susţine viceprimarul Aurel Costache şi nu-i lucru de mirare: în timp ce, înaintea Crăciunului trecut, poliţiştii ridicau 500 de lei salariu, angajaţii din fabrică luau 700 de lei primă.
Astfel de diferenţe au dus la o mulţumire de sine oarecum nesănătoasă în rândul angajaţilor de pe platformă, consideră vicepreşedintele Sindicatului Automobile Dacia, Ion Iordache. "Mulţumirea asta este indusă de sărăcia din România. «Noi avem 2.000 de lei, ăia s-au dus la 1.200, la 700. Ce dracu' să mai zicem?», aşa se întreabă oamenii. Şi eu, ca sindicalist, nu mai am forţă. Pot să lucrez cu oameni determinaţi, care-şi doresc", aşa arată mica sa dramă de sindicalist pur-sânge. Euforia
Cât poţi întinde totuşi coarda? Viceprimarul Aurel Costache se înfioară la un gând: cum ar fi ca, într-o zi fatală, constructorul să decidă că i-ar fi mai bine să dea salarii mai mici, în altă ţară. "Nu vreau să mă gândesc la ce-ar fi. Dar cel puţin doi-trei ani dacă prindem să ducem la capăt investiţiile pe care le avem acum, un strict necesar pentru toată populaţia vom avea". Strictul necesar, plus nişte iepuri, trandafiri şi palmieri.
Cu sau fără artificiile primăriei, starea de spirit a oraşului e excelentă. "Chiar euforică!", precizează Gabriela, care tocmai îşi învaţă fetiţa să meargă, în parcul din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor. E cald, iar din difuzoarele instalate pe stâlpi se revarsă, între melodii, râsul prezentatorului de la radio.
La 11 luni după naştere, Gabriela aşteaptă un alt copil. Aproape de ora prânzului, Mioveniul e plin de cărucioare, ar fi nevoie de marcarea unor benzi pe trotuare. Anul trecut au fost înregistraţi 663 de nou-născuţi, cu 78 mai mulţi decât în 2009. O doză de optimism trebuie să fi contribuit la această evoluţie demografică.
"Eu zic că suntem una dintre familiile cu venit bun din Mioveni", apreciază Gabriela. Până să intre în concediu de maternitate, femeia a lucrat la Finanţe. Soţul său e angajat al unui furnizor al fabricii Dacia, dar a primit o ofertă excelentă de la Ford, aşa că familia se va muta peste câteva săptămâni la Craiova. Gabrielei îi pare rău că pleacă din Mioveni, dar capitalismul nu lasă loc pentru nostalgii mărunte. LECŢIA CAPITALISMULUI
"Se doreşte ca un salariat să lucreze direct pentru profit"
Sindicalistul Ion Iordache lucrează de 36 de ani la Dacia. Cea mai grea perioadă din istoria fabricii - şi implicit a Mioveniului - a fost la începutul anilor 2000, când au venit francezii, susţine el. S-a tăiat atunci în carne vie: au rămas 14.000 de oameni, dintr-un total de aproximativ 30.000. "Ni s-a explicat că trebuie să facem restructurare, că altfel o mierlim toţi. A fost o durere cumplită pentru locuitorii oraşului Mioveni. 16.000 de capi de familie, 16.000 de salariaţi au fost restructuraţi. Cu plăţi compensatorii, dar asta nu i-a încălzit cu nimic", explică Iordache. Se ajunsese la acel număr halucinant de angajaţi ca urmare a politicii de tip neo-comunist aplicate de stat: fabrica mergea dezastruos, se producea în gol, şi totuşi oamenii fuseseră băgaţi în producţie pentru că n-aveau unde altundeva să meargă. Nu putea fi vorba de profit, era doar supravieţuire.
Şi autorităţile locale au avut nevoie de răbdare la început. Au învăţat, practic, din eşecurile de tranziţie ale altora. "Acum câţiva ani, când venea un investitor, toată lumea zicea: «să-l jupuim acum!». Trebuie să-l laşi să se aşeze, să-l ajuţi să se dezvolte şi după aia veniturile vin de la sine", consideră primarul din Mioveni, Ion Georgescu. Ce mai încearcă francezii
În timp, o mare parte din cei disponibilizaţi şi-au găsit de lucru la furnizorii aciuaţi pe lângă fabrică. Apoi au început să crească şi salariile. "Din 2008 încoace, negocierile la Dacia s-au derulat bine. Când România a intrat în criză, noi nu am înregistrat acest lucru şi am făcut negocieri normale", spune sindicalistul.
În shimb, francezii vor să schimbe acum încet, aşezat, mentalităţile locale. Orele suplimentare plătite bine şi mesele gratuite la fabrică îi leagă, în mod inevitabil, pe oameni de locul de muncă. "În Mioveni, oamenii lucrau la uzină, veneau în blocurile astea triste şi dormeau, apoi făceau week-end-urile la ţară. Fiind din partea locului, oamenii au case, păduri, au preluat de la părinţi moşteniri. În lumea capitalistă, se doreşte ca un salariat să lucreze direct pentru profit. Nu te mai lasă să ai şi libertăţile de care vorbeam eu: a avea o moştenire la ţară. Se doreşte ca un angajat să fie devotat muncii sale, să muncească şi să se ducă acasă. Ceea ce nu prea a reuşit", arată Iordache.
Saga unei familii în criză Cu doi ani în urmă, pe 23 februarie 2009, "Evenimentul zilei" îl găsea pe muncitorul Marin Florea, din Mioveni, cu un necaz pe cap mare cât toată criza financiară care strivise economia lumii.
Marin fusese trecut în şomaj tehnic, împreună cu soţia, de la fabrica de cablaje Leoni, colaboratoare a uzinii Dacia din localitate. Trecerea în şomaj tehnic a membrilor familiei angrena, printr-un efect tip "domino", alte concedieri şi afaceri în impas.
Magazinele de alimente din Mioveni începeau să înregistreze pierderi la vânzarea anumitor produse mai scumpe, farmaciile numărau deja pacienţi care nu-şi mai permiteau anumite medicamente, restaurantele din localitate primeau cereri de anulare ale unor nunţi. Toate din pricina proaspetei crize financiare care lovise, la nivel micro, Mioveniul, dar care urca, gradual, la nivel macro în statistici naţionale, simbolic pentru ce urma să se întâmple. Fiul familiei Florea se gândea să renunţe la visul de a urma o facultate, mulţi dintre prietenii disponibilizaţi şi ei căutau scăpare plănuind să se mute la ţară. 200 de zile de coşmar financiar
După aproape un an de când criza lovise familia Florea, Marin povestea pentru "Evenimentul zilei" prin ce a trecut în cele 200 de zile scurse de la şomajul tehnic. Căutase de muncă, în zadar, încercase să se angajeze inclusiv ca paznic la Bucureşti, deşi expertiza sa în domeniul auto îl recomanda pentru ceva potrivit. Găsise într-un final o portiţă de angajare, tot la Dacia. A avut noroc, o recunoştea bărbatul.
Soţia însă a rămas acasă. O parte din foştii colegi de la Leoni luaseră calea satelor natale, unde cultivau grădini ca să se întreţină.
Astăzi, când prin ştiri televizate Mioveniul e dat drept exemplu despre cum economia oraşului a prins viaţă, domnul Florea, cu un aer trist, într-o pauză de la munca tot la Dacia spune: "Da, s-au făcut supermarketuri pe aici. Dar nevasta... tot n-are de muncă". I-au zis că e prea bătrână să-şi mai găsească vreun job. (Andrei Udişteanu)
Articolul continuă în pagina următoare