Cum omoară românii găina germană în Bavaria pentru 300 de euro

Munca în Germania pare să nu mai fie o soluţie pentru cei care vor să pună bani deoparte, spune un român care a lucrat într-o fabrică.

La ora trei dimineaţa, muncitorul Gheorghe Matei sare conştiincios din pat. Afară, în micul sat bavarez Oberzeitldorn a.b. Kirchroth e o linişte deplină, iar clădirea în care sunt cazaţi claie peste grămadă 45 de muncitori români încă este scufundată în tăcere. Toţi lucrează în fabrica nemţească Bogen, unde se procesează carnea de pui. Şeful e slovac. "La ăştia, la nemţii ăştia, nici cocoşii nu cântă, domn’le", se miră Matei. Băjbâie prin camera îngustă şi înjură când se loveşte de patul lui Gheorghe Laurenţie, zis "Tâmpiţel". Pe zece metri pătraţi, angajatorii slovaci instalaseră trei paturi, aşa că trebuie să umble cu atenţie. Din socoteala lui Matei, în secţia Kupex-Bogen lucrează, în două schimburi, cel puţin 300 de români, cazaţi în 12 case, dar îi este clar că muncitorii cazaţi la Oberzeitldorn o duc cel mai prost. În celălalt colţ, moldoveanul Bulac, de la Roman, care în România vânduse asigurări, oftează în somn: adormise cu un dicţionar german în braţe. Camera lor este supranumită "Camera piloşilor". Mafia ucraineană are robi români la plantat puieţi La Fabrica Bogen se ajunge româneşte: pe pile. Dacă ştii vreun maistru, un şofer, vreun angajat din fabrică, plăteşti 80-100 de euro pentru drum şi vii urgent în Germania. "Tâmpiţel", supranumit aşa fiindcă îşi pierduse o ureche după un accident de motoretă, a venit în Germania dintr-un sat mocirlos din Buzău, chemat de vărul lui, Mihai Grigoraş, amant oficial al comisarului- femeie Lenka. Grigoraş şi-a chemat şi tatăl, pentru "reîntregirea familiei". Bulac este un prieten de familie al şoferului Ichim şi a sosit în Germania de la Iaşi. Un altul, maistrul Nichifor Negrea, sosit din judeţul Arad şi care fusese angajat SPP în România, şi-a adus tatăl, pe Nelu Negrea, doar după ce bătrânul încercase să câştige ceva bani la plantat de puieţi în Cehia şi eşuase. "Cum să mai stau la Cehia?", i s-a plâns Negrea lui Matei: "Acolo e mafia ucraineană: dacă nu plantezi 2.000 de puieţi pe zi, ăla nu-ţi dă banii şi-ţi reţine actele. Mie mi-a pus unul pistolul la tâmplă. Am fugit de acolo fără buletin". După puţin timp, Negrea adaugă: "Păi, cum să nu mă simt în siguranţă cu fii-miu? În România, el l-a păzit şi pe Ion Iliescu".

Cine nu are pile pentru Bogen, plăteşte un comision de 250 euro la Secţia Kupex a fabricii şi poate începe să viseze mult şi bine la prosperitatea familiei. Lenka, un Dumnezeu-manager Şoferul Ichim este important în fabrică, fiindcă află noutăţile printre primii, în timp ce slovaca Lenka Doshanova este un fel de Dumnezeu-manager peste muncitorii români din secţia Kupex: ea dă bani împrumut când nu ai ce mânca, ea permite plecările sau sosirile din Fabrică, ea face controale, răcneşte, ameninţă, expediază. Fără permisiunea Lenkăi Doshanova, nici oxigenul nu ajunge în plămânii angajaţilor. Ameţit de gânduri, Matei se lasă uşor pe pat. Peste puţin, la ora 04.00, urmează să vină microbuzul slovacilor să preia muncitorii români. Pentru început, este umilinţa transportului: românii se calcă pur şi simplu în picioare ca să apuce un loc în micuţul microbuz. Codaşii care nu pleacă cu prima cursă riscă să nu mai găsească echipament de lucru la fabrică şi sunt nevoiţi să sco tocească prin chesoane, după halate murdare şi pantaloni unsuroşi, ca să poată intra la muncă. Arta delaţiunii. La români Gheorghe Matei se îmbracă pe întuneric, bombănind: afară e cald, e vară, dar şi-a tras pe el izmene şi două pulovere, pentru că urma să lucreze în frig, la 0 şi 5 grade Celsius. Şi-a pus bocancii şi vesta date de şefii slovaci. Dacă nu le purta, risca să fie amendat. Şi-a băgat antifoanele în buzunar, pentru că benzile transportoare şi utilajele de decupat carne din fabrică fac un zgomot greu suportabil pentru urechi. În jur, lumea încă sforăie, dar deasupra lor, unde stau două ţigănci de la Sibiu, se aud paturile scârţâind. "Vine Ichim, le trage o p..ă doamnelor, p’-ormă pleacă şi el cu microbuzul, la muncă", s-a înveselit Matei, amintindu-şi de slăbiciunea şoferului de la Iaşi pentru dame. Alături, "Tâmpiţel" adormise cu manelele răcnind pe telefonul mobil. Matei a oprit aparatul. "O să-i fac raport la Lenka lu’ Tâmpiţel, şi-aşa e la modă pe-aici să raportezi", mormăie muncitorul Matei. Somn dulce pe manele În ultimul timp, adormea mereu pe manele şi se trezea întotdeauna tot aşa: Nicu Adam de la Sibiu, Gheorghe Laurenţie "Tâmpiţel" de la Buzău şi câteva femei organizau frecvent petreceri gălăgioase în holul casei. Vecinii germani reclamaseră proprietarului zgomotul. Şi, atunci, buzoianul alesese soluţia "rapidă": pornea maneaua din telefon şi adormea imediat, cu gura căscată şi umflat de bere de 29 de cenţi sticla. GĂŞTI

Şmecherii sunt toleraţi şi de nemţi Matei ştia că, până la urmă, nu avea să facă niciun raport către femeia-comisar Lenka Dushanova împotriva lui "Tâmpiţel". Omul are "proptea", e văr cu Mihai, iar ăla se iubea cu Lenka. Delaţiunea devenea frecventă în casa mohorâtă de pe Hauptstrasse nr. 16, din Oberzeitldorn a.b. Kirchroth. Când cineva se plimba prea mult timp cu bicicleta casei, altcineva râdea zgomotos, careva folosea aşa "cum nu trebuie" uscătorul de rufe, urmau imediat anonimele trimise angajatorilor slovaci. Apoi, pe Matei îl mai deranja gaşca lui "Carbid", care dă jos femeile din maşini ca să le ia locul pe scaun. Un fel de "Clanul sportivilor" care munceau la pui, în Germania. Sandu Ababi, zis "Carbid", a fost taximetrist la Sibiu şi se înconjura aici cu Pantilie, zis "Cioară", cu Victoraş Linti, zis "Lindină" - şi cu alţii, devenind o mică teroare pentru comunitatea de români. O teroare protejată, şopteau muncitorii pe la colţuri, de Marthina, o cehoaică din stafful slovac, care îşi împarte timpul între şeful ei, Piotr Cucercka, şi munca la ferma personală de porci din Bavaria, pe care o întreţine cu muncitori asiatici.

REGULI

Nemţilor nu le plac leneşii, toţi trebuie să se mişte şi sunt urmăriţi cu binoclu. O femeie a fost alungată pentru că era obeză De la Oberzeitldorn la Bogen este de mers vreo jumătate de oră, pe autobanda bavareză. La patru dimineaţa, nemţii dorm, iar românii sunt pe drum, sau poate deja la muncă: vilele se înşiră frumos lângă panglica umedă de asfalt şi un soare rece încearcă să urce dincolo de dealul Bogenberg. Plictisit, Matei încearcă să mai câştige 10 minute de somn, dar oboseala, paradoxal, nu-l lasă să aţipească. Când stătea în casa din Bogen, pe Hutterhofnr. 4, se simţea mai odihnit, pentru că era aproape de fabrică. După aceea, Lenka le-a confiscat camera ca să-şi facă ea o discotecă pentru şefimea slovacă, iar ei, românii, au fost nevoiţi să se mute la Kirchroth, în Casa Groazei Oberzeitldorn. Slovacii de la Kupex sunt şmecheri. Nici măcar nu i-au înregistrat pe muncitori la primărie. Românii n-or să poată dovedi vreodată că au vechime în Germania.

CONDIȚII. În casa groazei de la Oberzeitldorn, românii stau claie peste grămadă, iar slovacii sunt șmecheri Mascaţii de la Bogen Când scrâşnesc frânele, Matei revine însă rapid pe pământ. Se uită la ceas, e 04.35, are fix un sfert de oră ca să se echipeze şi să ajungă în secţie. Nu ştie unde va lucra azi: operator la Baaderfleisch, Innenfiletabnahme sau pe banda de Stork? Slovacii îi mutau mereu. Îl salută din mers pe portarul Jacko, un macedonean naturalizat de 18 ani în Germania, şi fuge la chesonul cu echipamente, pentru halat şi pantaloni. Îşi pune şorţul, boneta albastră şi masca. Toată lumea din fabrica Bogen poartă măşti. În primele nopţi petrecute în Germania, Matei a visat numai ochi: albaştri, verzi sau căprui, migdalaţi, largi, înguşti, lăcrimoşi, stinşi. Măştile i-au transformat însă pe toţi în roboţi, aproximativ identici. S-a îmbrăcat, apoi s-a pus la o coadă uriaşă, la care se vorbeşte amestecat română, rusă sau slovacă: se dau mănuşi şi manşoane din plastic. Îşi spală mănuşile, trece prin filtrele electronice, atent la amănunte: să aibă masca, mănuşile, capişonul, să meargă mereu în ritm alert. Nemţilor nu le plac leneşii. Se împrumuta ca să supravieţuiască În fabrică e frig, iar Matei e scuturat de strănuturi. Ar fi băut un ceai de un euro la cantină, dar nu are bani. La primul lui salariu, după ce i s-a oprit un comision de angajare de 200 de euro, a mai rămas cu 109 de euro în mână, aşa că a trebuit să se împrumute la Lenka, să nu moară de foame. Următoarea lună a câştigat vreo 400 de euro şi a trebuit să se împrumute din nou. În Germania, obez sau subţirel, îţi trebuie măcar 150-200 de euro ca să mănânci o lună. Astfel, Matei şi ceilalţi români sosiţi la muncă în Germania rămân veşnic datori la patronat. Sunt sclavi simpatici pe o moşie germanoslovacă ostilă. Te trimit acasă dacă nu te mişti rapid Gheorghe Matei intră în secţia Kupex- Bogen. Se controlează mereu: să arate sprinten, să se mişte rapid. O femeie a fost trimisă acasă fiindcă era obeză şi nu putea să meargă suficient de repede. Patronul i-a luat comisionul de angajare, 200 de euro, pe urmă a chemat alt muncitor ieftin din România: este o afacere cu care slovacii fac bani frumoşi în Germania. "Are un Audi A8", şi-a adus aminte muncitorul Matei de maşina managerului Cucercka. El, Matei, omul care visa la un Trabant din carton lucios în ţara lui, simte acum o pizmă împotriva acestor oameni. Renunţă definitiv la carnea de pui "Sunt la negru, mi-s sclav pe plantaţie", îşi spune românul dârdâind de frig. În fabrică trebuie să arăţi că eşti harnic, să fii mobil, chiar dacă nu e de muncă. Eşti observat permanent şi nimeni nu te învaţă nimic. Poţi fi amendat şi ţi se opresc bani sau poţi să pleci acasă fără să ţi se dea nicio explicaţie. Gheorghe Matei a aflat că va fi Springer la Storck, adică va face curăţenie, cocoşat pe sub benzi. Atârnaţi de cârlige, puii decapitaţi, jumuliţi şi fierţi, trec pe deasupra tuturor, pe benzile rulante. Sunt zeci de mii de pui, fabrica poate să proceseze mai mult de 100.000 într-o zi. Dacă ar privi doar cinci minute rotaţia asta de carcase în sânge, Matei ar ameţi. Oricum, şi-a propus să nu mai mănânce vreodată pui. "Ăia-s bunghitorii, să te fereşti de ei" Matei se năpusteşte spre banda Storck 2, unde s-a înălţat o grămadă imensă de cadavre de pui, la un blocaj al transportorului. Nemţii le-au zis muncitorilor să nu arunce pe bancul electric puii care au luat contact cu podeaua, dar nimeni nu îi ascultă: românii iau de jos şi, pe ascuns, aruncă înapoi carnea pe benzi, cu lopeţi sau cu mâna. Ei ştiu că deasupra benzilor, doi sau trei maiştri germani şi ruşi pândesc mereu cu binocluri "activitatea" de furnici de jos. Printre muncitori se plimbă câţiva cu bonete verzi şi caiete în mână. "Ăia-s bunghitorii, să te fereşti de ei", îi spusese ţiganul Doru Putan, de la Cluj, în prima zi de lucru la Fabrica din Bogen. A trecut doar o oră şi Matei e deja plin de transpiraţie, iar mâinile i s-au învineţit de la frig. Cu toate astea aleargă, să fie văzut că aleargă. Acolo, toată lumea aleargă din acelaşi motiv: să fie văzută de sus, prin binoclu, că aleargă. Şi-a amin tit că, zilele trecute, văzuse la Biserica catolică din Kirchroth, crucea unui militar german care fusese ucis în România, prin 1941. Îl chema Iosef Haslbeck. "Doamne", geme Matei în timp ce împinge o vană plină cu carne, "urmaşii lui Haslbeck sunt patronii mei de-aici".