La Secţia "Sport" mă ocupam de Clubul Steaua. Ţin minte cum, prin 1993, în Cupa Campionilor Europeni, Steaua trebuia să joace cu Croaţia Zagreb (n.r. - ăştia îşi schimbaseră numele din Dinamo, după care "şi-au" revenit), primul meci la Bucureşti.
Înainte de meciurile oficiale, avea loc şi o cină festivă, la care participau oficialităţile celor două echipe, dar şi ziariştii. Evident, la masă am stat cu ziariştii croaţi. Ce era să vorbim?! "Balonul e rotund", "vom ştii rezultatul după 90 de minute la noi şi alte 90 la voi", banalităţi de genul acesta. Am încercat să vorbim şi despre altceva: comunism, politică, nivel de trai etc, dar şi despre multe altele. Aşa că, la un moment dat, am ajuns să-i întreb pe croaţi: "Da' cum se zice în limba voastră du-te-n p... mă-tii?". Şi mi-au răspuns, nu-mi mai aduc aminte exact, dar ceva gen "idu piciu materinu".
La Bucureşti, au câştigat croaţii cu 2-1. Acum, iată-ne plecând spre Ljubliana (Slovenia), unde se disputa returul (Croaţia era în război, de aceea meciul s-a disputat într-o altă ţară din fosta Iugoslavie). Trebuie spus că fotbaliştii sunt extrem, dar extrem de superstiţioşi. Am plecat spre Ljubliana cu un avion charter, în care, în afară de mine, nu mai era nicio persoană de sex feminin, nici măcar stewardese! Când m-au văzut la aeroport, fotbaliştii aproape au îngheţat. Iar Toni Doboş mi-a spus, cumva diplomat, dar tot "expozeul" lui se reducea la: dacă la Ljubliana "ne-o luăm cu strigături" (după ce-au mâncat bătaie acasă, nici nu era greu de crezut), treaba ta cu ce te întorci acasă, dar cu noi, cu avionul, nu mergi!
La Ljubliana nu merseseră decât vreo 4 gazetari: de la TVR, radio, Sportul şi eu. Cel de la TVR l-a invitat pe ziaristul de la Sportul să transmită meciul împreună, din cabină, cel de la radio era şi el în altă cabină de transmisii, aşa că, la ora meciului, m-am trezit singură la masa presei. Oricum, eram singurul român de pe stadion. Altminteri, stadionul arhiplin cu sloveni, dar, mai ales, cu croaţi (evident!).
În fine, începe meciul. La 1-0 pentru Steaua, m-am bucurat. La al doilea gol al Stelei - am aplaudat. La al treilea gol - nu se mai înţelegea nimeni cu mine: am sărit în sus, am strigat, am urlat ca "ultimul ultraş". În faţa mea, cocoţat pe gardul care împrejmuia terenul, urla, la fel de tare, Jean Vlădoiu, cel care înscrisese şi care, practic, calificase Steaua. Ei bine, printre ţopăiturile şi urletele mele de bucurie, vedeam privirile întreptate spre mine şi (jur!) auzeam strigătele celor de pe stadion, îndreptate tot spre mine (nu spre stelişti!): "Idu piciu..., idu piciu...!" Puteau croato-slovenii să mă facă albie de porci, că nu-mi păsa! Steaua câştigase cu 3-2 şi reuşise, absolut nesperat, să se califice mai departe!
În avion, la întoarcere, am primit, poate, cel mai frumos compliment: Ilie Dumitrescu "a decretat" că Steaua nu va mai merge la niciun meci fără mine! Era pentru prima dată când fotbaliştii n-au mai văzut în mine o fată (pe care să refuze să o ia în avion!), ci ceea ce eram, de fapt: un simplu gazetar de sport!