În 1985, la Spitalul de boli infecţioase „Victor Babeş” din Capitală era internat primul bolnav de SIDA. Un bărbat care lucra ca însoţitor de tren şi care a fost diagnosticat în mare secret, cu o boală rară pentru România.
Medicii, deşi informaţi, pe căi neoficiale, de existenţa virusului care ucidea în maximum 7 ani, au fost obligaţi să păstreze tăcerea.
„L-am tratat ca pe orice alt bolnav contagios. Nu aveam voie să vorbim despre SIDA, pentru că Ceauşescu nu dorea asta. În nebunia lui, spunea peste tot că în România nu există SIDA”, îşi aminteşte Aimee Bugner, psiholog şi preşedintele Fundaţiei Donatorilor Benevoli de Sânge.
În lipsa testelor specifice, a căror achiziţionare era interzisă, dar şi în absenţa unor programe de prevenţie şi tratament, răspândirea virusului HIV a fost floare la ureche. Buba a explodat după ’90 când, luaţi prin surprindere, românii, indiferent de pregătire şi de statutul social, au reacţionat unilateral: respingere şi stigmatizare a persoanelor bolnave de SIDA. După 20 de ani de la Revoluţie, situaţia s-a schimbat. Oamenii sunt mai informaţi, cunosc implicaţiile infectării cu virusul imunodeficienţei umane (HIV) şi învaţă să se apere.
Statisticile arată că numărul bolnavilor de SIDA a scăzut simţitor, însă România continuă să plaseze printre ţările europene cu o radă ridicată a îmbolnăvirilor cu HIV/SIDA. La finalul anului trecut, în ţara noastră erau înregistraţi 16.162 de persoane infectate cu HIV. Dincolo de programele de prevenţie şi de tratament, standardizate şi îndelung mediatizate, rămâne munca din spatele scenei societăţii, ingrată, delicată şi dureroasă, a psihologului devenit mesager al morţii.
Scrisoarea care îţi năruieşte visurile De cele de mai multe ori, o persoană descoperă că este infectată cu HIV atunci când se prezintă la Centrul de Transfuzii pentru a dona sânge. Una dintre cele trei analize obligatorii recoltate la donarea de sânge este cea HIV. În cazul în care rezultatul este pozitiv, sângele donat este imediat incinerat, iar analiza repetată. Pentru aceasta, donatorul trebuie să revină la centrul de transfuzii, de această dată în cabinetul psihologului.
„De obicei, trimitem o scrisoare celor suspecţi de infectare cu HIV. Le spunem că una dintre analize a ieşit prost şi că este nevoie să ne revedem”, spune psihologul Aimee Bugner. Viaţa se prăbuşeşte, planurile de viitor dispar, optimismul se transformă în disperare. Este poate pentru prima dată când cineva îşi doreşte ca medicii să fi greşit iar analiza pozitivă să fie a altcuiva. Reacţile sunt dintre cele mai diferite, spune psihologul, de la sentimentul vinovăţiei şi până la negarea care poate persista chiar şi o perioadă îndelungată. Rolul specialistului este, în aceste cazuri, unul decisiv.
Se poartă discuţii cu privire la implicaţiile bolii şi la faptul că viaţa lor se va schimba radical, dar, foarte important, oamenii sunt ajutaţi să treacă peste momentul-şoc al aflării veştii şi să fie suficient de tari astfel încât să-şi anunţe familia.
Recomandările noastre
