Familia scriitorului rus Lev Tolstoi are descendenţi care trăiesc azi la Sibiu. Străbunicii lor, contemporani cu scriitorul, nu l-au cunoscut îndeaproape, dar povestea lor e una de roman.
Când presa o intervievează pe sibianca Marina Robescu nu face economie de cuvintele "ruda marelui titan al literaturii universale" sau de paralele cu "Război şi pace". Bătrâna de 87 de ani, cunoscută în Sibiu drept "urmaşa lui Tolstoi", ridică însă din umeri: "Sunt rudă cu Tolstoi, dar el era din altă ramură a familiei. Noi suntem din ramura a doua, el a treia. Familia e numeroasă, nu s-au cunoscut toţi", spune Marina Robescu. Poate că bunicii Marinei Robescu, Zinaida Sergeevna Tolstoi şi Piotr Sergeevici Tolstoi nu l-au cunoscut pe scriitorul rus, deşi au fost contemporani şi, pe undeva, verişori. Însă povestea lor şi a fiicei acestora, Natalia Petrovna Tolstoi, mama Marinei, e una demnă de un roman. "La noi în familie nu se vorbea de Lev Tolstoi", pune lucrurile la punct bătrâna sibiancă. Ci mai degrabă de familia lui Nicolae al II-lea Romanov - ultimul ţar al Rusiei.
Copilărie alături de marile ducese
Bunica Marinei, Zinaida Tolstoi, soţia ofiţerului de cavalerie Piotr Tolstoi, a fost una dintre apropiatele Ţarinei Alexandra. Mama Marinei Robescu a crescut în atmosfera nobiliară a acelor vremuri, în preajma marilor ducese, fiicele lui Nicolae al II-lea. Odată cu Revoluţia din Octombrie 1917 şi, apoi, executarea familiei Romanov, nobilimea rusă, la un loc cu înaintaşii Marinei s-au împrăştiat prin toată lumea. "Mama cu unchiul au crescut împreună cu marile ducese. Am avut într-o vreme corespondenţa dintre mama şi ducese, de la Ecaterinsburg. Dar eu, pe vremea lui Ceauşescu, le-am dus în străinătate şi le-am vândut. Mi-am cumpărat maşină şi alte cele. Că am zis: ce s-a poate întâmpla?", spune azi bătrâna Robescu. În scrisorile primite de mama Marinei, marile ducese scriau cam pe acelaşi ton pe care scrie orice copil. Îi povesteau prietenei lor cum îşi petreceau zilele. Scriau: "Mama stă cu căţelul în braţe, noi ne jucăm...". "Lucruri foarte naturale, nu ceva senzaţional", zice bătrâna Robescu.
O Biblie personală
Din relatările familiei a aflat că Romanovii "erau oameni foarte cumsecade". "Dar, după mine, împăratul nu era prea aspru sau prea voluntar. Mi-a făcut impresia că era cam moale. Când ei au fost omorâţi, i-au chemat jos şi le-a zis să stea cuminţi că vine Armata Albă. În temniţă, când au ajuns jos, i-a aranjat bine. Pe ţarevici doar l-au rănit, s-a târât pe jos, au mai tras o dată în el", spune, cu părere de rău, Marina Robescu. În casa ei plină de portrete vechi, pe sub care se plimbă liberi doi câini - semne ale pasiunii pentru chinologie ale domnului Robescu, al cărui nume de familie românesc îl poartă şi Marina -bătrâna descâlceşte un arbore genealogic desenat, schematic, într-o agendă veche. "Asta este Biblia mea", spune Marina Robescu.
SCENE DIN TRECUT Chemate în recunoaşterea Marii Ducese Anastasia a Rusiei
Cea mai interesantă dintre bucăţile din viaţa familiei, păstrate de Marina Robescu din poveşti, nu e una despre literatura universală a lui Lev Tolstoi. Deşi evenimentul a făcut subiectul a zeci de cărţi şi filme. Cu doi ani înainte să se nască Marina Robescu, în 1924, bunica Zinaida şi mama Natalia erau chemate la un spital, undeva la Berlin. Aici, în capitala germană, se retrăseseră după ce părăsiseră Rusia care trecea prin profunda şi teribila transformare a comunismului. În spitalul acesta era internată o femeie a cărei poveste avea să devină unul dintre marile mistere ale secolului XX. Anna Anderson, cea mai cunoscută impostoare care s-a dat drept Marea DucesÇŽ Anastasia a Rusiei, aştepta să fie recunoscută de apropiaţii Romanovilor. "Bunica şi mama au fost astfel invitate să o recunoască, pentru că mama a copilărit cu ducesele", explică Marina Robescu.
"N-avea cum să fie ea"
Evenimentul a fost relatat în familie şi dezbătut şi peste ani. "Noi aveam pe vremuri ceva foarte interesant: un album foto cu două fotografii - una în care apărea urechea Anastasiei cea adevărată, celalată cu cea a impostoarei. Şi se vedea clar că nu semănau. Anastasia veritabilă avea şi pe frunte un semn, după ce s-a lovit de un mâner de uşă, când alerga în copilărie. Ea purta breton din cauza asta. Iar asta de susţinea că e Anastasia nu avea urma asta. Am cartea aceea în limba germană a ei, "Eu, Anastasia povestesc", în care scrie că mama şi bunica au venit la ea, că au recunoscut-o, că bunica a stat cu ea o săptămână întreagă şi că ea nu se simţea bine. Aiureli! Nici bunica, nici mama n-au recunoscut-o. A venit şi doica Anastasiei, a venit profesorul ei, bunica ei n-a recunoscut-o!", se aprinde bătrâna. Povestea cu care a crescut Marina, susţinută sus şi tare de ai ei, cum că la Berlin era o impostoare, s-a dovedit adevărată mult mai târziu. "Care e adevărul? E logic. Împăratul avea bani la Londra în bancă. Ei vroiau să pună mâna pe banii ăştia. Cum să fi fost ea Anastasia dacă uitase limba rusă? Un om, după un an sau doi, poate să uite limba maternă?", spune Marina Robescu.
Plecarea din Rusia
Ca să ajungă în acest moment din viaţa ei în Occident, însă, bunica Marinei a trecut prin mai toată Europa, în exil. A plecat din Odessa, cu fiica şi fratele ei, înainte de Revoluţia din Octombrie, povesteşte bătrâna sibiancă. Nu neapărat pentru că a suspectat ce avea să se întâmple. Ci pentru că fiul ei, unchiul Marinei, fusese răpit, ca-n filme, pentru răscumpărare şi, după recuperarea lui, răpitorii ameninţaseră că urmează să-i ia şi fiica. "Aşa că bunica a plecat în Europa, cu copiii, cu vaporul de lux. Ea visa ca în curând să se întoarcă. A stat la Constantinopol, unde, după două săptămâni s-a trezit cu toţi ruşii veniţi acolo. Toată familia, nobilii, prietenii, au fugit atunci toţi de bolşevici", spune Marina. Au lăsat tot în urmă. Lumea rusă se schimba şi tăvălugul creat avea să afecteze tot globul. Vremea marilor nobili ruşi apunea. Un eveniment petrecut la Berlin creionează însă câte ceva din imaginea pe care încă o mai aveau Tolstoii în "lumea bună", chiar şi în acele condiţii. "Într-o zi, bunica se trezeşte cu un ofiţer rus la uşă. Care s-a prezentat, făcea parte din Armata Albă şi a spus că venise să aducă toate bijuteriile bunicii, care fuseseră în seiful de la bancă. A adus el bijuteriile, le-a salvat. Ei, gândiţi-vă dumneavoastră: în ziua de azi, cine ar mai face aşa ceva?", se întreabă Marina Robescu.
NOBILIME ŞI TRACTORIŞTI "Nu sunt dată pe spate că mă cheamă aşa" Marina Robescu s-a născut în 1924, în urma unei relaţii a Nataliei Tolstoi cu Nicolae Volkov-Mouromtsev - nobil rus, înrudit cu familia regală a Marii Britanii. Şi de asta spune că în ea fierbe o mixtură a sângelui albastru. Tatăl a plecat când ea era încă mică. Marina a copilărit, până la cea de-a două căsătorie a mamei cu generalul român Constantin Roman -eveniment care le-a adus pe rudele lui Lev Tolstoi în România -, la Nisa. O copilărie fericită, lasă bătrâna să se înţeleagă. O viaţă bună. Nobilimea rusă din exil se bucura de farmecul occidental. După ce Natalia Tolstoi a devenit Natalia Roman şi familia a venit în România, Marina a învăţat limba română jucând fotbal cu Vasile, ordonanţa tatălui. Şi, pentru că o vreme, cât tatăl a fost detaşat la Bucureşti, familia a împărţit curtea cu o solistă de operă, i-a încolţit un gând să devină artistă. Cântăreaţă de operă, mai exact.
De la operă, la tractorişti
Pentru un timp, în tinereţe, după cel de-al Doilea Război Mondial, care se pare că l-a ferit pe tatăl ofiţer de armată, Marina chiar a cântat pe scena nou înfiinţatei opere din Sibiu. "Dar a fugit la un moment dat administratorul operei cu banii şi, deşi era deschisă din 1948, s-a închis", spune femeia. Şi-a urmat visul, a dat examen la Bucureşti. Şi a reuşit. Felul în care funcţiona însă lumea artistică din Capitală, i-a dat de înţeles că poate e nmai bine să revină la Sibiu. "La 20 de ani, să te duci de una singură la Bucureşti, părinţii aici, soţul aici, iar acolo ştiţi cum se face în lumea asta... Trebuie să te încurci cu dirijorul, cu cutare, cu cutare. Aşa că am renunţat la cariera mea de cântăreaţă de operă", spune bătrâna, arătând spre un portret pictat cu chipul ei din tinereţe. Aşa a ajuns Marina Robescu, ruda contelui Tolstoi, să se angajeze secretară la o şcoală de tractorişti. De unde, din cauza "originilor putrede", evident, a trebuit să plece. A lucrat apoi, timp de 29 de ani, la Liceul "Gheorghe Lazăr", pe un post de contabil, până s-a pensionat. Anna Karenina de peste tot Marina Robescu spune că nu a făcut niciodată caz de originile familiei ei nobiliare. Şi că nu a regretat dispariţia vremurilor de odinioară. Tolstoi e totuşi un nume, lasă să se înţeleagă. A citit opera marelui scriitor cu care e mereu asociată, fără de vină, dar spune mai degrabă că nu a impresionat-o. Nu mai mult decât Alexandre Dumas, de exemplu, pe care l-a îndrăgit pentru că a crescut "printre băieţi". "Drame ca a Annei Karennina găseşti peste tot acum. Poate şi mai multe. Bine, da, pe atunci era dramă, dar acum, dacă asculţi ce se întâmplă în fiecare zi, e şi mai şi. Nu sunt dată pe spate că mă cheamă Tolstoi. Îmi face plăcere. Dar să zic "Ah, Doamne, datorită acestora sunt nu ştiu ce şi nu ştiu cum". Omul contează, atât", zice femeia. Ar vrea totuşi să-şi scrie memoriile, acum la peste 80 de ani. Mulţi au sfătuit-o să o facă. Începuse chiar să-şi schiţeze ideile într-un caiet, când soarta a intervenit, aducând o mică dilemă. "Aveam un registru în care trecusem date, am dat să corectez în pat şi acum nu-l mai găsesc nicăieri!", spune, râzând, bătrâna. A pus-o pe Măriuca, femeia care are grijă prin casă, să caute peste tot. Dar fără niciun succes, până la această dată.
VIZITĂ Tolstoi la Bucureşti
Urmele marelui scriitor rus Lev Tolstoi sunt, dincolo de numele pe care îl poartă rudele sale care au ajuns în România, şi câteva date despre cele câteva luni petrecute de acesta la Bucureşti, în 1854. Locotenent în armata rusă de atunci, Tolstoi a fost transferat în armata dunăreană, în timpul Războiului din Crimeea. Aşa a ajuns aici. Jurnalul său însă lasă un gol de trei luni din acea perioadă. Sunt zile ciudate, fără însemnări. Istoricii sugerează că Tolstoi, cel care avea să devină marele scriitor de mai târziu, s-a pierdut în ispitele oraşului. Referitor la această perioadă, într-o scrisoare adresată mătuşii sale, contesa Ergolaskaia, Tolstoi descrie totuşi Bucureştiul pe un ton mai cuminte: "Sunt năucit. Un oraş mare şi frumos, obligaţia de a te prezenta multora, opera italiană şi teatrul francez...". <iframe width="560" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/RLzp4E1uWl8" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>