Cutremurul din 4 martie 1977 a fost, fără îndoială, cea mai mare catastrofă naturală din perioada comunistă. Pământul s-a cutremurat la ora 21.22. Pagubele, umane și materiale, au fost imense.
Puțină lume își amintește că la momentul producerii catastrofei, Nicolae Ceaușescu era la mii de kilometri depărtare, tocmai în Africa. Efectua un turneu african de vizite de stat și, pe 4 martie, era în Nigeria, unde tocmai avusese loc o lovitură de stat.
Violeta Năstăsescu, folosită ca translator de Elena Ceaușescu, descrie momentul în care soții Elena și Nicolae Ceaușescu au aflat de producerea cutremurului.
Amintirile Violetei Năstăsescu, scrise pe un ton alert, au fost adunate în cartea ”Elena Ceaușescu – Confesiuni fără frontiere”, apărută la Editura Niculescu.
Iată fragmentul despre 4 martie 1977:
Erau la o recepție, în Nigeria
Potrivit prevederilor programului, am zburat la Ibadan ( Nigeria n.r.) , care, ţinând seama de timpul scurt necesar să ajungem acolo, a părut să nu fie prea departe în interiorul ţării. Cu vizitele a două instituţii, una economică şi alta culturală, cu un prânz şi puţină odihnă, ziua s-a scurs pe nesimţite şi nici nu am observat apropierea nopţii.
A circulat ideea, împărtăşită aproape unanim, ca grupul de vizitatori români să-şi petreacă noaptea la Ibadan şi să ia avionul a doua zi de dimineaţă spre Lagos.
Elena Ceauşescu nu a fost de acord şi a insistat să revină în capitala nigeriană chiar în acea seară. Cu toate acestea, a prevalat punctul de vedere al preşedintelui Ceauşescu, anume de a rămâne la Ibadan peste noapte, la care soţia lui a cedat cu destulă reticenţă.
Toată lumea a tras la cel mai bun hotel din oraş, a servit masa de seară şi apoi a trecut la o binemeritată odihnă după oboseala de peste zi. Întoarsă la Lagos, delegaţia s-a împărţit în două pentru discuţiile oficiale, una la nivel prezidenţial, cealaltă la nivel de experţi, pentru a finaliza textul obişnuitei declaraţii comune oficiale, pentru ca apoi să fie supuse aprobării celor doi lideri.
Aşa cum cerea eticheta, a venit rândul delegaţiei române să ofere recepţia şi în acea seară, potrivit orarului convenit, atât gazdele, cât şi oaspeţii s-au reunit în marea sufragerie a reşedinţei preşedintelui român, unde urma să aibă loc evenimentul.
Eram aşezată pe partea stângă a Elenei Ceauşescu, în timp ce pe partea ei dreaptă stăteau preşedinţii nigerian şi român, în această ordine.
Fuseseră rostite şi traduse discursurile celor doi, primul fel de mâncare fusese servit şi pe cale de a fi consumat. Am văzut un ofiţer apropiindu-se în mare grabă de preşedintele Ceauşescu, cu o bucată de hârtie în mână, întrerupând în mod ireverenţios conversaţia acestuia cu omologul său nigerian, pentru a-i înmâna hârtia respectivă.
Mi sa părut straniu că notiţa nu putea să mai aştepte puţin şi că ofiţerul îşi luase riscul de a-l deranja pe preşedinte chiar în toiul unui dineu oficial.
Trebuie să plecăm imediat!
Nicolae Ceauşescu a citit nota în linişte, a privit la soţia lui şi, fără a scoate un cuvânt, i-a dat foaia de hârtie care conţinea un text bătut la maşină. În timp ce o citea, faţa i-a devenit dintr-odatâ pământie, iar mâna a început să-i tremure înapoind nota ofiţerului. Apoi se întoarse spre mine şi îmi spuse cu o voce răguşită de emoţie: ,Violeta, chiar acum a avut loc acasă un cutremur mare. Jumătate din Bucureşti este în ruină. Este mai rău decât în 1940!”
Ca să fiu total cinstită cu cititorul meu, trebuie să spun că nu am fost prea curajoasă când am auzit acea alarmantă informaţie.
Am simţit o durere în inimă şi faţa mea trebuie să-mi fi trădat emoţia. În mod maşinal m-am uitat în jurul mesei şi am întâlnit privirea îngrijorată a ministrului de externe. Ştefan Andrei urmărise mişcările şi gesturile cuplului - făcea întotdeauna acest lucru - şi şi-a dat seama că ceva nu era în regulă. în momentul când mi-a întâlnit privirea, a început să facă gesturi interogative şi să zică ceva ce nu am putut să înţeleg, era mult prea departe de masa centrală, însă părea să spună „Ce s-a întâmplat?”
Am încercat să-i răspund, însă nu m-am făcut în niciun fel înţeleasă. M-am ridicat de la locul meu şi, fără a cere permisiunea ei, m-am grăbit să ajung la locul unde era aşezat şi i-am spus ceea ce auzisem de la ea: „A fost cutremur la Bucureşti acum câteva minute. Este serios!” M-am întors la locul meu şi am aşteptat.
Am văzut pe preşedintele Ceauşescu cum vorbea cu preşedintele nigerian, explicându-i situaţia. Acesta din urmă, la rându-i, a comunicat colaboratorilor săi care erau la masă că în România a avut loc un mare cutremur şi că preşedintele trebuie să plece imediat.
Preşedintele Ceauşescu s-a ridicat apoi de la masă şi, urmat de soţie, s-a îndreptat spre o cameră alăturată. M-am luat după ei, cu Ştefan Andrei pe urmele mele; toţi membrii delegaţiei s-au ridicat în picioare în totală perplexitate, fără să înţeleagă motivul întreruperii neaşteptate a dineului de către preşedinte. Următorul lor impuls a fost acela de a părăsi sala şi de a urma exemplul preşedintelui. În camera alăturată, în care ne adunaserăm cu toţii, s-a instalat panica. Singurele cuvinte pe care le-am auzit de la preşedinte au fost: „Trebuie să plecăm imediat!”, după care l-am văzut mergând prin cameră într-o agitaţie extremă.
Toţi ceilalţi vorbeau între ei, exprimându-şi în mod firesc îngrijorarea, gândindu-se la soarta celor apropiaţi, fără a mai da absolut nicio atenţie lui sau ei. Rămăseseră amândoi complet ignoraţi şi izolaţi.
Primul gând al Elenei s-a îndreptat spre...
Eu stăteam aşezată pe un scaun întrun colţ al camerei şi continuam să aştept, gândindumă ca toţi ceilalţi la soarta celor de acasă - familie, prieteni şi colegi.
Elena Ceauşescu arăta ca o persoană lovită de paralizie, total lipsită de vigoare. Uitând de orice convenţii, de rangul şi poziţia pe care le avea, a cerut să meargă la toaletă.
Când a revenit s-a uitat în jur după mine, a luat un scaun şi l-a aşezat lângă al meu.
Simţea nevoia să vorbească cu cineva, bănuiesc, pentru că, firângându-şi mâinile neîncetat, şi-a deschis sufletul: „Vai de mine, ce-o fi făcând Zoe a mea, e atât de sensibilă, se sperie din toate alea! Şi cele două bătrâne, mama şi soacră-mea, sunt atât de fragile şi neajutorate. Inchipuie-ţi că toţi bucureştenii sunt pe străzi. Nu mai îndrăznesc să stea în casă, de frică să nu se repete cutremurul!”
Ce îi speria pe soții Ceaușescu
Auzindu-i ultima remarcă, mi-a trecut prin minte groaza ei şi a soţului că, în absenţa lor şi aflaţi atât de departe şi complet rupţi de cele ce se petreceau în România, în confuzia creată lucrurile puteau scăpa de sub control.
Oricine s-ar fi bucurat de o oarecare notorietate politică ar fi putut declara o stare de necesitate, profitând de absenţa lui Nicolae Ceauşescu, putându-şi asuma puteri decizionale şi răsturna liderul în funcţiune fără drept de apel. Justificări pentru o asemenea acţiune erau suficiente.
În acele împrejurări înlăturarea lui de la putere ar fi fost o joacă de copii, cu condiţia ca omul potrivit să ia iniţiativa la momentul potrivit.
Nicolae Ceauşescu ştia prea bine acest lucru. Este de înţeles de ce revenirea imediată în ţară a cuplului era vitală.
Dar în faţa acestei crize neaşteptate, a perspectivelor sumbre care se întrezăreau din îndepărtatul Bucureşti şi în lipsa cuiva din jur care să întreprindă o acţiune de vreun fel sau altul, capacitatea lor de a gândi raţional a fost paralizată. Amândoi au fost cuprinşi de o panică de nestăpânit. El se afla într-o stare de extremă agitaţie, iar ea, pe punctul de a leşina. I-am văzut în această stare de două ori în timpul serviciului meu ca interpretă, o dată la Lagos, în momentul cutremurului, şi altă dată la New York, în timpul demonstraţiei ostile din faţa hotelului Waldorf Astoria.
Deşi în decembrie 1989, la data revoltei de la Timişoara şi apoi de la Bucureşti, mă aflam la mii de mile departe de evenimentele dramatice, îmi puteam imagina tensiunea, stresul, panica şi disperarea care trebuie să-i fi copleşit pe amândoi când şi-au găsit sfârşitul implacabil.
Cine a organizat rapid plecarea
În mod surprinzător, cel care, în acel moment de confuzie, a preluat iniţiativa a fost Nicu Ceauşescu. El a fost acela care i-a convocat pe toţi membrii echipajului şi le-a dat instrucţiuni să plece la aeroport ca să pregătească avionul în vederea plecării imediate.
Tot el a fost cel care, după ce a dat instrucţiuni echipajului, s-a întors în încăpere şi a spus tare şi apăsat: „Toată lumea să plece în camere şi să-şi facă bagajele. Plecăm acum!”
Atunci a început degringolada. Toţi au început să fugă ca de frica morţii în diferite direcţii ale complexului, sub privirile uimite ale gărzilor nigeriene. Am luat-o şi eu la fugă şi odată ajunsă în cameră am început să împachetez frenetic. Îmipachetam fără a-mi mai pune lucrurile îngrijit în ordine, ci aruncându-le alandala în valiză şi luptându-mă să o închid, în timp ce una din încuietori refuza să funcţioneze.
Am reuşit în cele din urmă şi am ieşit din cameră, trăgând dupămine valiza grea, cu grijă ca încuietoarea să nu sară din nou. Din fericire, cineva responsabil cu bagajele mi-a luat-o şi a pus-o în camionetă alături de celelalte, iar eu am fugit să o caut pe Elena Ceauşescu.
Îmi era atât de teamă să nu rămân în urmă şi să pierd avionul încât decisesem să mă ţin de fustele ei, ca să zic aşa, şi să nu o pierd din ochi niciun moment. La aeroport, fiecare, indiferent de rang şi poziţie, era pe cont propriu fugind pe pistă pentru ca apoi să intre în avion fără a se mai uita înapoi la ce se petrecea cu restul grupului. Bineînţeles că nu a mai avut loc nicio ceremonie şi niciun rămas-bun. Motoarele avionului făceau un zgomot asurzitor în timp ce alergam, înghesuindu-ne şi împingându-ne unul pe altul pe scara mobilă şi la uşa de intrare în aparat. Soţii Ceauşescu au urcat primii, s-au retras imediat în compartimentul special şi din acel moment nu i-am mai văzut. Pur şi simplu au dispărut. în timpul orelor nesfârşite ale zborului, în avion a domnit o tăcere mormântală, toţi pasagerii erau adânciţi în gânduri, conştienţi că la o asemenea calamitate destinul este orb, lovind fără a face distincţii. Pe parcurs, a continuat să curgă un flux de telegrame de la Bucureşti prin care preşedintele era ţinut la curent cu situaţia, deloc liniştitoare.
O dată sau de două ori cineva dintre colaboratorii lui apropiaţi a intrat în compartimentul nostru, plin până la refuz de membrii delegaţiei şi personalul tehnic, prima dată pentru a ne spune că toate clădirile construite înainte de război s-au prăbuşit, iar a doua oară, că nu fuseseră semnalate victime în rândul familiilor noastre. Eu una nu m-am simţit prea liniştită, ştirea se referea la membrii apropiaţi ai familiilor, însă exista un cerc mai larg de familie, apoi prieteni şi cunoştinţe, faţă de care nu puteai rămâne indiferent.
Acasă
Avionul a aterizat la Bucureşti dimineaţa târziu. Am privit prin fereastră pentru a vedea dacă soţul meu mă aştepta. De obicei el venea cu maşina până pe pistă, aproape de locul unde avionul urma să oprească. De această dată nu se vedeau nici soţul meu, nici maşina, şi mi-a sărit inima de teamă să nu fi păţit ceva. Pe pistă toţi cei care debarcaseră se mişcau de colo până colo, iar eu rămăsesem singură, aşteptând să-mi fie adus bagajul şi căutând pe cineva să mă ia cu maşina.
In sfârşit bagajul mi-a fost scos din cală, iar unul dintre ofiţeri a venit la mine să mă liniştească, spunând că toate familiile celor plecaţi fuseseră contactate şi că niciuna nu avusese de suferit de pe urma cutremurului. Apoi a chemat o maşină, indicându-i şoferului să mă conducă acasă. Acesta mi-a aruncat valiza pe jumătate deschisă în portbagaj şi a demarat în trombă.
În timp ce maşina gonea pe şosea spre Bucureşti, am văzut Fordul nostru venind în mare viteză din direcţia opusă. I-am spus şoferului: „întoarce şi ţine-te după maşina aceea. Vezi dacă poţi să o ajungi din urmă, este soţul meu!”
Şoferul a făcut manevra, însă nu l-a putut prinde din urmă decât când am ajuns din nou la aeroport. A mutat valiza dintr-un portbagaj în celălalt, am urcat în maşina noastră şi am pornit spre oraş. Soţul meu nu a aşteptat să-l întreb: „Totul este în regulă. Suntem toţi teferi. Acasă nu s-a spart nimic în afară de vaza din dinastia Ming.” „Ducă-se dracului!”, mi-am spus în gând şi l-am urmărit cum conduce în tăcere. Apoi l-am întrebat: „Ce ţi-a trebuit atâta timp?”
„Cei de la minister nu ştiau nimic despre ora sosirii. Secret de stat. Este greu de condus pe străzi, sunt pline de grămezi de moloz. O să vezi, am făcut tot ce am putut. Tu?”
„Eu nu am nimic, mulţumesc lui Dumnezeu. O să-ţi spun când ajungem acasă”, i-am răspuns.
Astfel s-a încheiat turneul african, în nenorocire şi incertitudine. Dar timpul le vindecă pe toate, iar cei ce au pierdut totul, dintre care mulţi erau prieteni şi colegi, au avut curajul şi determinarea să o ia de la capăt pentru a-şi reface viaţa.