Risc de epidemie de holeră în România? Un fost lucrător în Securitate, colonel (r) Nicolae Zărnescu, susține, într-un articol publicat în revista Vitralii, din 2014, că a existat un astfel de caz, în Tulcea, în 1987.
Vom reproduce acel fragment din revista Asociației cadrelor militare în rezervă și retragere a SRI pentru că principala concluzie a fostului ofițer cu atribuții și în cercetarea penală oferă o posibilă explicație pentru apariția holerei în România Secolului al XX-lea foarte interesantă.
Urmăriți teoria sa:
Alertă: epidemie de holeră
Vara anului 1987, cel puţin la Tulcea, unde activam atunci, a fost caniculară. Turismul din zonă se desfăşura la cote maxime.
Celui local i se adăuga fluxul organizat de turişti străini şi români de pe litoralul Mării Negre.
Într-o dimineaţă de iulie, un prieten, medic, cu preocupări scriitoriceşti, mi-a dat un telefon şi mi-a zis: „Vezi că avem probleme. A fost depistat vibrionul holeric în apele Dunării. Documentează-te şi acţionează”.
Era o informaţie deosebit de gravă. În perioada aceea, problemele din domeniul sănătăţii erau în competenţa compartimentului pe care-l coordonam. Am chemat ofiţerul cu responsabilităţi în domeniu şi i-am cerut să verifice informaţia în regim de urgenţă. Datele au fost confirmate, la analizele zilnice ale apelor Dunării fiind depistat vibrionul holeric.
Informaţia, cu toate detaliile, a fost introdusă imediat pe fluxul informaţional pentru factorii de decizie centrali.
S-a dispus constituirea unui comandament care să coordoneze măsurile de limitare şi lichidare a focarelor. În principal, organele sanitare constituiau vioara întâi. În spital s-a amenajat un pavilion cu o sută de paturi, dotat cu instrumentar şi medicamente, sub comanda unui medic cu experienţă, cu măsuri de izolare necesare.
Holera se manifestă la început cu o diaree banală, care, de fapt, nu mai are sfârşit. În aceste condiţii, organismul uman se deshidratează şi, în final, în lipsa medicamentaţiei, sunt afectate organe vitale, ceea ce în scurtă vreme duce la deces.
Tratamentul este simplu: administrarea penicilinei, dar în condiţii de izolare şi de completare urgentă a lichidului din organism.
Vârful acțiunii: 350 de persoane infectate!
A fost necesar să se concentreze toate forţele umane disponibile, pentru a controla toate localităţile din Deltă predispuse. La acţiune au fost folosiţi toţi ofiţerii de informaţii. Din comandamentul judeţean, sub conducerea primarului şi a primului secretar al municipiului Tulcea, a făcut parte şi subsemnatul. Vârful acţiunii a însumat peste 350 de persoane infectate. Din nefericire, au fost patru decese. Până la urmă au fost probleme şi cu medicul. S-a îmbolnăvit şi el.
Am avut toată admiraţia pentru el, că şi în aceste condiţii a continuat să acorde îngrijirea şi medicamentaţia necesare pacienţilor.
Decizia, transmisă de la cel mai înalt nivel politic şi de stat, a fost să se ia toate măsurile posibile de diminuare şi lichidare a focarelor de infecţie, cu desfăşurarea normală a turismului şi a activităţii economice.
Ştiam la acea dată că Angola şi Turcia erau declarate, oficial, infectate cu vibrionul holeric. De aceea, navele româneşti şi personalul navigant erau pregătite şi instruite să evite staţionări şi contacte în Bosfor.
În Angola, măsurile erau mai severe la schimbarea echipajelor de pescuit oceanic şi nu au fost probleme.
Sursa de infectare
În mod deosebit, m-am preocupat să stabilesc cu exactitate sursa de infectare şi, până la urmă, am reuşit să culeg date şi informaţii care, coroborate, mi-au permis să stabilesc exact situaţia.
La sfârşitul lunii august sau chiar început de septembrie, urmare a faptului că vremea se răcorise, condiţii care contribuiau la diminuarea infectării, mă aflam în cabinetul doctorului Udrea, directorul Direcţiei Sanitare, un dâmboviţean, bun specialist şi cu mare suflet românesc. Evaluam ultimele date.
La un moment dat, a intrat secretara şi ne-a avertizat că la poarta spitalului se află ministrul Sănătăţii. După schimbul de amabilităţi protocolare fireşti, ministrul ne-a spus că a venit din dispoziţia expresă a lui Nicolae Ceauşescu, aflat la Neptun. I-a cerut să facă deplasarea la Tulcea, pentru a stabili sursa de infectare cu vibrionul holeric.
În această situaţie, cu harta pe masă, i-am explicat demnitarului datele şi informaţiile pe care le aveam la îndemână. Astfel, i-am explicat că, în conformitate cu Convenţia Dunăreană, portul şi canalul Sulina sunt singura cale de navigaţie pentru toate navele.
Cu argumente, am precizat că la acea dată Turcia, prin strâmtoarea Bosfor, şi Angola, cu care aveam legături intense de călătorie navală, sunt declarate oficial la Organizaţia Mondială a Sănătăţii ca infectate, fiind întreprinse măsurile necesare pentru a elimina posibila infectare cu vibrionul holeric.
Faptul că focarul cel mai activ, în timp, se afla în localitatea 1 Mai, la mică depărtare de oraşul Ismail – pe teritoriul URSS, mi-a indus o anumită suspiciune.
Am profitat de situaţia creată că, după venirea lui Gorbaciov la conducerea URSS în condiţiile politicii de perestroika şi glasnosti, aveam la Chilia şi Plauru-Ismail două puncte de mic trafic, de două ori pe săptămână, şi am trimis mai multe surse ale noastre în acele localităţi.
La înapoiere, acestea au prezentat date certe cu privire la existenţa lângă port şi siloz (în oraşul Ismail) a unui staţionar cu bolnavi de diaree. În perioada aceea, URSS sprijinea cu luptători şi consilieri o grupare politico-militară din Angola, alături de luptători cubanezi. Cum Angola era declarată oficial la OMS ca infectată cu vibrionul holeric, aceşti luptători, fiind retraşi, erau aduşi cu navele la tratament în staţionarul din Ismail.
Nu era exclusă deversarea fecalelor din navă chiar pe traseul canalului. Cazurile de acest gen relevă, indubitabil, că serviciul naţional de informaţii din perioada comunistă avea prioritar în atenţie apărarea valorilor fundamentale ale poporului român, între care şi starea de sănătate a populaţiei.
Sursă foto: info-delta.ro / Viorel Simionescu