Ca unică victimă a unui atac nuclear, politica internă a Japoniei a făcut dificilă, dacă nu chiar imposibilă, dezvoltarea nucleară.
Cu toate acestea, în anii 1960, guvernul nipon a luat în considerare dezvoltarea unui program de arme nucleare, scrie NationalInterest.
În timpul Războiului Rece, SUA au sprijinit proliferarea nucleară selectivă ca mijloc de descurajare a invaziei sovietice în Europa.
Washingtonul nu a urmat aceeași strategie și în Asia. Deși Japonia ar putea egala cu ușurință Marea Britanie sau Franța în ceea ce privește puterea economică și performanțele tehnologiei de vârf, America nu a considerat oportun să sprijine nuclearizarea niponă.
Ba chiar Statele Unite au strivit ambițiile nucleare japoneze ori de câte ori au ieșit la suprafață. O decizie, spun unii, bine întemeiată, având în vedere efectul pe care l-ar fi putut avea armele nucleare japoneze asupra cursului proliferării nucleare globale. O astfel de dezvoltare ar fi avut implicații uriașe asupra răspândirii armelor nucleare în întreaga lume.
Japonia a mers pe calea armelor atomice în timpul celui de-al Deoilea Război Mondial, deși eforturile sale nu s-au au fost nici pe departe precum cele ale nemților, cu atât mai puțin ca ale americanilor. Atacul de la Pearl Harbor s-a întipărit puternic în mințile americanilor, iar ideea că Japonia ar putea achiziționa arme care să-i permită să întreprindă un atac mult mai devastator a devenit și mai obsedantă. În timp ce Statele Unite i-au sprijinit pe britanici și au tolerat eforturile nucleare franceze, Japonia era cu totul altceva. Marea Britanie și Franța făceau parte din coaliția victorioasă a Aliaților în al Doilea Război Mondial, în timp ce Japonia era un stat agresor învins.
În anii 60, premierul japonez Eisaku Sato a susținut că țara sa are nevoie de arme nucleare pentru a nu fi mai prejos decât China. Dar Statele Unite, prin adminsitrația Johnson a făcut presiuni pentru aderarea japonezilor la Tratatul de neproliferare nucleară, punând capăt ambițiilor nucleare ale japonezilor.
Scindarea sino-sovietică a jucat, fără îndoială, un rol în precauția SUA. O armă nucleară japoneză ar fi putut împinge repede China în brațele URSS, consolidând frontul comunist din Asia de Est. Constituția Japoniei interzice achiziționarea de arme ofensive, ducând la o frustrare lingvistică cu privire la natura defensivă a anumitor sisteme. Portavioanele, de exemplu, la ei devin „distrugătoare de elicoptere”.
Drept concluzie, se poate spune că Japonia nucleară nu ar fi putut gestiona rolul-cheie pe care Tokyo l-a jucat în dezvoltarea regimului de neproliferare globală. Fiind singura victimă a unui atac nuclear, diplomația și banii Japoniei au avut greutate în eforturile anti-nucleare la nivel mondial. Pe termen lung, decizia Washingtonului de a reduce ambițiile nucleare japoneze a fost una bună.
China s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de Rusia, Japonia a rămas dependentă de SUA, iar regimurile din regiune și cele globale de neproliferare au avut realizări extrem de importante. Dacă însă Statele Unite ar fi interpretat greșit relațiile sino-sovietice sau dacă anumite segmente ale guvernului japonez ar fi insistat mai mult, realitatea ar fi fost complet diferită: una în care nu doar Japonia, ci multe state din regiune și din lume, ar fi deținut arme nucleare.
Recomandările noastre
