EPOCA DE AUR ÎN DOCUMENTARE. Un român şi un spaniol au pornit cu maşina poporului într-o călătorie care începe în comunism şi se sfârşeşte în capitalism, în documentarul „My beautiful Dacia”.

O Dacia 1300 veche de 26 de ani, care parchează chinuit, dar senin, în faţa unui cazinou luxos din Monte Carlo, poate fi începutul unei comedii bune cu poliţişti. Ştefan Constantinescu şi Julio Soto, un regizor român şi unul spaniol, pot garanta efectul, în documentarul „My Beautiful Dacia”, care se va lansa în această toamnă.

„O parte a filmului este drumul fraţilor Bujor din Alexandria, mai precis satul Dracea, până la Jativa, în apropiere de Valencia, adică în jur de 3 000 km cu o Dacia 1300 de 26 de ani. În drum am făcut şi ocolişuri, că dacă tot eram prin zonă am zis să şi vizităm un pic. Când am ajuns la Monte Carlo, exact în faţa unui cazino, s-a stricat maşina, iar în 30 de secunde am fost înconjuraţi de poliţie.Toţi turiştii din zonă au fugit rapid când ne-au vâzut. Toţi poliţiştii erau cu mâinile pe pistoale”, îşi aminteşte amuzat scena Ştefan Constantinescu. „Au început să ne ia la întrebări, cine suntem, ce facem aici, fără să ne lase să ieşim din maşină. Unul dintre fraţii Bujor a zis: «Sunt şofer», iar eu am spus, «I am a director» (n.r. regizor). «Director la ce? ăsta e şoferul tău?», s-a uitat suspicios poliţistul la noi”, râde Julio Soto.

După 45 de minute, timp în care le-au verificat actele celor doi romi şi regizorilor, poliţiştilor li s-a mai domolit suspiciunea că au în faţă nişte terorişti camuflaţi într-o maşină care stă să clacheze definitiv. Sub pază strictă, i-au lăsat să filmeze doar 3 minute, cu avertismentul categoric: „În 5 minute, să nu vă mai văd pe aici”.

Un sfârşit aproape hollywoodian Dacia care a trăit episodul Monte Carlo e doar unul dintre exemplarele care vor ilustra povestea de dragoste dintre român şi vehiculul care l-a transportat din comunism în capitalism. O alta şi-a găsit sfârşitul într-o prăpastie, însă a ratat la mustaţă o moarte grandioasă, hollywoodiană. „La una dintre filmări am aruncat o Dacie 1300 de la 40 de metri şi uitasem bateria în maşină. După cum se ştie, acidul din baterie şi benzina nu sunt prieteni buni şi a fost foarte aproape să explodeze maşina în timp ce filmam”, povesteşte Ştefan Constantinescu.

Căutând poveşti pentru „My Beautiful Dacia” (iniţial, cu titlul „Dacia, o supravieţuitoare”), regizorii au străbătut cam 15.000 de km. Au filmat vara şi iarna trecută la Mediaşi, Moldova nouă, Craiova, Sibiu, Tulcea, Bucureşti, Târgovişte şi prin împrejurimile Valenciei. „Ne-am gândit ca personajele filmului să fie legate de Dacia, nu neapărat ca iubitori ai maşinii, dar oameni în ale căror poveşti şi trasee în viaţă să fie inclusă Dacia într-un fel ieşit din comun”. Cum a intrat Dacia în vieţile lor vor povesti, printre alţii, fotbalistul Miodrag Belodedici, Constantin Stroe - vicepreşedintele Dacia, angajat la uzina din Piteşti de la începuturile ei –  Dinel Staicu, preşedintele SIF Oltenia, sau fraţii Bujor din Alexandria, emigraţi în Spania.

„Ce culoare are Dacia ta?”

„E remarcabil faptul că cei mai mulţi români (ca să nu spun toţi) au o poveste în care Dacia e protagonistă. E amuzant să auzi că, în timp ce în alte locuri ai întreba ce marcă de maşină ai avut, o lungă perioadă de timp, în România ai fi întrebat „ce culoare are Dacia ta”, spune Julio Soto, cel care a venit cu ideea filmului.

Co-echipierul său român are un adevărat fetiş cu Dacia. „M-am născut odată cu Dacia şi am crescut odată cu ea. M-a pasionat ca subiect pentru că pe de o parte maşina simbolizează progresul şi libertatea, iar pe de alta, Dacia 1300 s-a fabricat 37 de ani fără modificări majore”, explică Ştefan Constantinescu. Dacia e un personaj principal în proiectele sale, iar în 2003 a scris o carte şi a realizat un documentar cu titlul „Dacia 1300, generaţia mea”. „Sunt, dacă vreţi, un fel de Constantin Stroe, dar din lumea artei”, glumeşte regizorul stabilit la Stockholm. „Visez încă să am o Dacie”, spune el, şi jură: „Din punct de vedere artistic, până în 2018, nu am să mai abordez tema Dacia, promit!”

„My Beautiful Dacia”, o coproducţie Hi Film Productions (România) şi The TinkLab Media (Spania), a obţinut 85.000 de lei de la Centrul Naţional al Cinematografiei. Proiectul a participat, în iunie 2008, la „Sunny Side of the Doc", unul dintre cele mai mari târguri de documentar din lume.

TRASEU

„Sufăr pentru că Dacia suferă”

Maşina poporului trebuie că s-a deplasat regulamentar prin istorie, de-a supravieţuit 40 de ani. Din august 1968, când a dat primul tur pe drumurile patriei, până astăzi, automobilul patentat de comunişti nu s-a lăsat doborât de ofensiva capitalistă. „Cred că fiecare ţară a avut la un moment dat o maşină care să simbolizeze devenirea unei generaţii. În Spania, în copilărie, maşina poporului era Seat 600, de exemplu. Ce m-a intrigat foarte tare este că, în timp ce majoritatea au dispărut o dată ce piaţa s-a globalizat, Dacia s-a adaptat şi a reuşit să râmână un simbol pentru poporul român. Unul dintre personaje compară prima Dacie cu prima dragoste. E relaţia aceea de afecţiune dintre om şi maşină, generalizată la nivelul unui întreg popor, care mi s-a părut fascinantă”, e de părere Julio Soto.

Maşini negre pentru nomenclaturişti

„Nu e dragoste fără chin” e o mostră de înţelepciune universală care se lipeşte cel mai bine de relaţia Dacie-român. Primul model scos pe piaţă, Dacia 1100, era fabricat după design-ul celor de la Renault, piesele veneau din Franţa, erau mulţumiţi şi nomenclaturiştii care cereau maşini negre, asamblate sub ochii lor. Însă, cum Nicolae Ceauşescu a cerut în câţiva ani un produs 100% românesc, cei de la uzină s-au dat peste cap să se pună la zi, fără ajutor franţuzesc. Aşa a început Dacia să şchioapete, cu piese încropite grosolan, multe date pe sub mână sau furate.

Cu „înlocuitori” care ţineau de spontaneitatea proprietarului, maşina a ţinut-o tot înainte, „pe drumuri grele, prin vremuri grele”. Traseul maşinii în comunism va fi însoţit şi de câteva imagini din arhive, alese de regizori. În povestea lor nu intră însă şi ce se întâmplă acum cu uzina Dacia (preluată din 1999 de Renault), cu declinul ei în vreme de criză şi cu protestele muncitorilor. „Nu am prins nimic din ce se întâmplă în uzină. Eu personal sufăr pentru că autoturismul Dacia suferă”, spune Ştefan Constantinescu.

PROIECTE

De la „Arhiva durerii” la „Epoca de aur pentru copii”

Stabilit în Suedia din 1993, regizorul Ştefan Constantinescu (40 de ani) a absolvit studiile Academiei Regale de Artă din Stockholm. Artistul a avut expoziţii deopotrivă în Suedia şi în România, dar şi în ţări precum Danemarca, Germania, Italia, Lituania sau Elveţia. În 2000, cu sprijinul lui Cristi Puiu, a creat „Arhiva Durerii”, un volum însoţit de o înregistrare video despre deţinuţii politici ai României dintre 1945 şi 1965, iar trei ani mai târziu a realizat primul proiect marca Dacia - „Dacia 1300 - Generaţia mea“. Tot pe tema regimurilor dictatoriale, a regizat în 2005 documentarul „El Pasaje”, despre trei chilieni forţaţi să-şi părăsească ţara după lovitura de stat a lui Pinochet, în 1973, şi ajunşi în România lui Ceauşescu. Unul dintre cele mai recente proiecte ale sale este cartea pop-up „Epoca de Aur pentru copii”, lansată în România la sfârşitul lui 2008.

Cel de-al doilea regizor, Julio Soto, este un artist şi producător spaniol care a co-fondat în 2004 casa de producţie independentă The Thinklab. Filmele şi instalaţiile sale au obţinut numeroase premii, unul dintre ultimele sale proiecte, documentarul „Radiophobia”(2006) fiind difuzat în mai multe ţări, după ce a trecut prin festivaluri. CITIŢI ŞI:

„Autobiografia lui Ceauşescu“