Pe 28 octombrie 1977, două legi aflate la graniţa dintre ilaritate şi patologic erau publicate în Buletinul Oficial al României socialiste. Ele descriu, peste ani, prăbuşirea în ridicol şi demenţa ideologică a Epocii de Aur.
Un amestec de Caragiale şi Stalin. Aşa arăta comunismul imaginat la Bucureşti pentru Belu Zilber. “Râzi. Mori de râs. Adică, pe măsură ce râzi, eşti lichidat”, descria şi Andrei Pleşu, în 2004, substanţa dictaturii. Simbioza ciudată dintre ilaritate şi patologie a închis mereu cercul socialismului de stat românesc. Arhivele sunt pline de exemple groteşti, în care legislaţia perioadei 1948-1989 e produsul unor procese încâlcite şi adesea inexplicabile. EVZ a mai descris episoade mici din istoria mare a comunismului (aici şi aici), piese ale unui puzzle ce nu poate fi deplin înţeles în absenţa părţilor sale componente. Pe 28 octombrie 1977, o nouă rotiţă începea să se învârtă în angrenajul ideologic al României comuniste, sub directa îndrumare a lui Nicolae Ceauşescu, aflat la apogeul carierei sale politice. În acea zi, Buletinul Oficial al RSR publica două legi fundamentale pentru evoluţia ulterioară a maşinăriei proletcultiste de la Bucureşti. EVZ a consultat arhivele perioadei, descoperind o structură de putere care amesteca, laolaltă, prostia şi dictatura. Portative întregi publicate în monitorul legislativ al României, decrete vizând armonia muzicală, “şopârle” versificate la sugestia lui Nicoale Ceauşescu pentru întărirea independenţei faţă de Moscova plus o uluitoare lege reglementând normele de adresare între cetăţeni – toate prindeau forma unor texte devenite literă de lege şi, mai mult, “arbitrii” unei realităţi care a înghiţit milioane de destine.
MACAZUL IDEOLOGIC Un regim pe potriva sufletului românesc Pe 20 august 1953, Marea Adunare Naţională, prezidată de Petru Groza, aproba noul imn de stat al republicii, iar la o săptămână distanţă Buletinul Oficial publica nu mai puţin de cinci pagini cu portative care reglementau muzicalitatea versurilor. Pretenţia era absolută, scrisă negru pe alb în textul de lege: “armonizările şi aranjamentele muzicale pe tema imnului de stat se vor putea face numai cu aprobarea Consiliului de Miniştri”. “Te slăvim Românie”, imnul naţional care avea să reziste până în 1977, era, de fapt, o preamărire a idealurilor leniniste, purtate pe aripi de “poporul sovietic eliberator”, căruia Bucureştiul îi promitea, solemn, “înfrăţirea veşnică”. Iar data intrării în vigoare a noului imn nu fusese aleasă întâmplător: 23 august 1953.
- “Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor / Cu poporul sovietic eliberator / Leninismul ni-e far, şi tărie şi avânt / Noi urmăm cu credinţă Partidul ne-nfrânt / Făurim socialismul pe-al ţării pământ”, versuri ale imnului de stat al RPR în perioada 1953-1977, creaţia poeţilor Eugen Frunză şi Dan Deşliu
Pe 28 octombrie 1977, cariera publică a imnului dedicat de România lui Gheorghe Gheorghiu Dej eliberatorului sovietic se încheia. Erau zorii Epocii de Aur, iar intrarea pe porţile istoriei trebuia celebrată cu o schimbare de ton, pliată pe noua atitudine a conducerii de la Bucureşti. Nicolae Ceauşescu era copilul favorit al cancelariilor occidentale, spinul din coasta Moscovei, dizidentul din interiorul blocului sovietic, deschizătorul celei mai mari iluzii a istoriei recente româneşti: cea a naţionalismului fervent şi a independenţei totale. Prin urmare, “poporul sovietic” era scos din peisajul imnului naţional, iar întreaga construcţie dedicată glorificării idealurilor muncitoare ale poporului. “Stăpânii ţării” erau, pentru prima oară, românii, uniţi în jurul structurii monolitice a partidului.
- “Multe secole luptară / Străbunii noştri eroi / Să trăim stăpâni în ţară / Ziditori ai lumii noi”, versuri ale imnului de stat “Trei culori”, în perioada 1977-1989
Nicolae Ceauşescu nu era însă deplin mulţumit de structura textuală a noului imn, aşa că trei săptămâni mai târziu dădea un decret care completa legea intrată în vigoare la sfârşitul lui octombrie 1977.
MUTAŢIA De la cetăţean la tovarăş În aceeaşi zi în care Buletinul Oficial al RSR statua schimbarea imnului de stat, o lege ciudată îşi făcea loc sub semnătura lui Nicolae Ceauşescu. Expunerea de motive e demnă de orice manual propagandistic. “Ţinând seama de profundele transformări social-economice care au avut loc în ţara noastră în procesul edificării socialismului, de faptul că oamenii muncii sunt deopotrivă proprietari ai mijloacelor de producţie, producători şi beneficiari a tot ceea ce se produce în societatea noastră, că între toţi cetăţenii patriei s-au statornicit relaţii de tip nou, bazate pe egalitate, colaborare şi stimă reciprocă, fiind lichidată pentru totdeauna exploatarea omului de către om, adoptăm prezenta lege”. 28 octombrie 1977 este ziua care impune obligativitatea legală a cetăţenilor României de a se adresa folosind exclusiv formulele de tovarăş sau tovarăşă “în relaţiile de muncă şi de serviciu, în raporturile cu unităţile economice, social-culturale, cu organele administraţiei şi celelalte organizaţii de masă şi obşteşti”. La mijlocul lui noiembrie 1977, erau scoase în afara legii şi noţiunile de “angajat” sau “salariat”, Nicolae Ceauşescu stabilind înlocuirea acestora cu formule mai aproape de realitatea socialistă: “oameni ai muncii” său “personal muncitor”.
- “Sindicatele, organizaţiile de tineret şi de femei, precum şi celelalte organizaţii de masă şi obşteşti sunt chemate să desfăşoare, în vederea asigurării respectării dispoziţiilor legii, o largă activitate politico-educativă în rândul tuturor cetăţenilor ţării”, articolul 3 al Legii privind normele de adresare în relaţiile dintre cetăţenii RSR din 28 octombrie 1977