Cum a ajuns Elena Ceaușescu să-l mângâie pe rățoiul Donald. Aventurile cuplului prezidențial la Hollywood. Istoria secretă

Vă prezentăm astăzi un fragment dintr-o mărturie interesantă despre soții Elena și Nicolae Ceaușescu, făcută de o persoană care i-a însoțit în multe deplasări făcute în străinătate de cuplul prezidențial.

Mărturia îi aparține Violetei Năstăsescu, folosită ca translator de Elena Ceaușescu.

Amintirile, scrise pe un ton alert, au fost adunate în cartea ”Elena Ceaușescu – Confesiuni fără frontiere”, apărută la Editura Niculescu.

Fragmentul ales de noi este parte din descrierea din interior a vizitei făcute de Nicolae Ceaușescu în SUA, în perioada 13=27 octombrie 1970. Aflat dincolo de ocean pentru a participa la festivitățile prilejuite de împlinirea a 25 de ani de la înființarea ONU. Președintele american Richard Nixon, cu care președintele român avea deja o relație bună, i-a primit pe români cu onoruri, dar...

Violeta Năstăsescu oferă o perspectivă nouă asupra vizitei de acum 51 de ani.

Fragment din carte:

Shierley Temple, copilul minune al Americii, ghid pentru Nicolae și Elena Ceaușescu!

Momentul senzaţional din timpul turneului pe Coasta de Vest a fost marcat de apariţia unei celebrităţi nu numai în America, ci în întreaga lume: Shirley Temple.

De-ar fi ştiut cine era, ce valora ea sau de-ar fi văzut măcar un film cu vestita actriţă, cuplul prezidenţial şi-ar fi dat seama că prezenţa sa, pentru a-i însoţi în timpul vizitei lor în vestul SUA, era o reală favoare din partea gazdelor americane. Dar, din păcate, actriţa Shirley Temple le era complet necunoscută celor doi, iar atitudinea lor indiferentă faţă de ea le trăda ignoranţa.

Marea celebritate americană era încântătoare, manifestând faţă de oaspeţi o bună dispoziţie şi o graţie plină de farmec, în încercarea de a întreţine o conversaţie care tindea să lâncezească din lipsă de interlocutori.

Elena Ceauşescu se afla încă în primele faze ale contactelor sale cu lumea din afară, încă sub influenţa conduitei obtuze a tovarăşilor comunişti de acasă. Comportamentul ei era stângaci, reacţiile, lipsite de tact, îmbrăcămintea şi accesoriile, lipsite de gust, iar înfăţişarea, inexpresivă.

În atare situaţie, tot timpul cât doamna Temple şi soţul său, domnul Black (Charles Alden Black n.n.), s-au aflat cu şeful statului român şi soţia acestuia - zborul de la Los Angeles la San Diego şi vizitarea unor obiective -, Elena Ceauşescu se mulţumea să asculte impasibilă valul de informaţii şi explicaţii pe care le oferea cea căreia îi revenea misiunea de a-i ţine companie în ziua respectivă. Când o vedeam obosită de atâta monolog, interveneam pentru a salva situaţia, discutând cu doamna Temple despre filmele ei, pe care le văzusem în copilărie. Gazdă impecabilă, doamna Temple i-a mărturisit Elenei Ceauşescu că, n-o să creadă, dar era o bună bucătăreasă şi că mâncărurile pe care le pregătea ea erau foarte apreciate de prietenii apropiaţi şi dacă vizitatorii români ar fi de acord, ea ar fi foarte onorată să le fie gazdă la locuinţa sa. Invitaţia i-a fost declinată, aşa încât doamna Temple a continuat, cu toată bunăvoinţa pe care o mai putea manifesta, să încerce să trezească într-un fel sau altul interesul celor doi, în timp ce eu mă străduiam, pe cât îmi era cu putinţă, să îi vin în ajutor.

Cum reacționa Ceaușescu atunci când soția sa era făcută frumoasă!

În timpul conversaţiei, ea a mers până acolo încât a complimentat-o pe Elena Ceauşescu cât de bine arată, la care aceasta din urmă i s-a adresat soţului: „Auzi, Nicule, zice că sunt frumoasă!”, reacţia lui amuzată fiind: „Ia te uită, acesta este chiar un compliment!”

Reacţia amorfă a preşedintelui şi a soţiei sale faţă de stilul comunicativ de a stabili o relaţie, pe care îl manifesta doamna Temple, nu putea fi în întregime condamnabilă. Ei pur şi simplu nu o înţelegeau. Acest mod de a socializa le era complet străin şi ciudat şi depăşea cu totul puterea lor de înţelegere.

In timpul prezenţei lor la Los Angeles, San Francisco şi San Diego, doamna Temple-Black i-a condus pe cei doi oaspeţi să viziteze câteva dintre obiectivele celebre, ca de pildă Poarta de Aur (aici podul legendar mi-a adus în memorie filmul de neuitat în care Charles Boyer a jucat un rol magistral).

Vederea oraşelor Los Angeles şi mai ales San Francisco, cu acele cartiere rezidenţiale răspândite printre copacii şi florile exotice, îţi tăia răsuflarea. Un iaht i-a purtat pe membrii delegaţiei de-a lungul coastei şi de-a curmezişul golfului, ca să poată admira impresionanta panoramă a vastului ocean şi a ţărmului nesfârşit care se deschidea în faţa ochilor. Cu regret trebuie să spun însă că, insensibili faţă de măreţia tuturor acelor locuri, soţii Ceauşescu au navigat impasibili prin acel paradis creat prin forţele îngemănate ale naturii şi ale omului.

Prinși în mijlocul răfuielii dintre gangsteri

Au fost mai amuzaţi totuşi în cetatea industriei filmului american, Hollywood, pe care au vizitat-o instalaţi în mici vehicule care au circulat prin vastul complex al diferitelor studiouri, creatoare de ficţiuni şi vise ce hrănesc imaginaţia milioanelor de oameni de pe întreg globul pământesc. La un studio s-au oprit pentru a urmări spectacolul incredibil al unui grup de actori care au interpretat o bătaie pe viaţă şi pe moarte, între două bande rivale. În timpul evoluţiei lor, protagoniştii nici măcar nu se atingeau, iar maşinile „gangsterilor” care se dedaseră la falsul carnaj fuseseră ciuruite dinainte. Efectul general era însă absolut veridic.

Într-un alt studio, în faţa privirilor vrăjite ale spectatorilor, a avut loc o paradă a unora dintre cele mai vestite personaje ale lui Walt Disney. Mickey Mouse, Pluto, Donald Duck şi multe altele.

Au defilat rând pe rând, dansând şi făcând reverenţe graţioase către oaspeţi într-o manieră atât de realistă încât, zâmbitoare, Elena Ceauşescu a întins instinctiv mâna şi, cu un gest blând, a mângâiat capul răţoiului Donald.

Pe Coasta de Est unde a revenit delegaţia, programul s-a desfăşurat lin, potrivit rutinei, eu traducând Elenei Ceauşescu de fiecare dată când era necesar, însoţind-o şi ajutând-o când ieşea la cumpărături, mai ales la New York. La Washington, invitaţii au avut reşedinţa la Blair House, casa de oaspeţi oficială a preşedintelui american, în timp ce restul delegaţiei şi personalul tehnic au fost cazaţi la hotelul Mayflower.

Soţul meu şi cu mine ne-am petrecut cea mai mare parte a timpului din capitala SUA împreună cu colegii săi de la ambasadă, până la încheierea vizitei oficiale a preşedintelui.

Barbra Streisand, vrăjită de Cormeiu Mănescu

În ajunul plecării, preşedintele Nixon şi prima doamnă a Americii, Patricia, au dat o grandioasă recepţie la Casa Albă în onoarea preşedintelui Ceauşescu şi a soţiei sale.  Cei doi preşedinţi erau în relaţii foarte bune, stabilite încă din anul în care Richard Nixon făcuse o călătorie exploratorie în România, ca parte a preparativelor pentru campania electorală.

Cu acel prilej, domnul Nixon manifestase un interes special faţă de China şi ca atare făcea tatonări pentru a vedea dacă liderul român, care întreţinea relaţii bune cu acea ţară, ar putea juca rolul de căsuţă poştală binevoitoare, în încercarea de a pune capăt Războiului din Vietnam.

Sondarea s-a dovedit reuşită, contribuind la consolidarea raporturilor personale dintre cei doi lideri.

In vara anului 1969, Richard Nixon revenise în România, de această dată în calitatea sa oficială de preşedinte al Statelor Unite şi lider necontestat al lumii libere.

Acest lanţ de evenimente explică de ce a fost relativ uşor pentru şeful statului român să schimbe natura vizitei sale dintr-una de participare la sesiunea jubiliară a Adunării Generale a ONU într-o vizită oficială în Statele Unite, la invitaţia omologului său american.

O reuşită incontestabilă pentru conducătorul unei ţări mici şi, pe deasupra, şi comunistă.

Acum, el şi soţia sa se aflau în centrul atenţiei din partea înaltelor oficialităţi americane adunate în sala de recepţii a reşedinţei oficiale a preşedintelui SUA, Casa Albă, de unde iradia politica acelei ţări în întreaga lume.

Consideraţi înalţi oaspeţi, cei doi erau înconjuraţi de reprezentanţii elitei politice, culturale, artistice şi de afaceri a ţării-gazdă. Printre ei se afla şi Barbra Streisand, steaua care răsărea pe firmamentul artei cinematografice americane, devenită peste noapte celebră pentru performanţa sa strălucită din filmul Hello Dolly, pe care criticii l-au proclamat unul dintre cele mai bune produse în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea.

„V-am văzut în film şi mi-a plăcut jocul dumneavoastră foarte mult!”, a complimentat-o ministrul Corneliu Mănescu, un bărbat înalt, frumos şi cu aspect occidental. ,Vă mulţumesc, domnule ministru!”, a răspuns actriţa simplu, dar cu o lucire de satisfacţie în priviri.

Senzaţia la recepţie a fost cauzată de o artistă carefusese invitată să cânte pentru oaspeţi.

Nixon și Ceaușescu, supărați pe decolteul unei cântărețe

Rochia ei avea un decolteu atât de amplu încât pieptul său, şi chiar mai mult decât atât, când ataca sunetele înalte, se evidenţia în mod stânjenitor în faţa auditoriului. Cel mai stânjenit era preşedintele american, care se uita cu reproş la şeful protocolului său. Episodul, jenant pentru privirile celor doi preşedinţi, care aveau o natură destul de puritană, a făcut deliciul presei în ziua următoare.

Când vizita era pe sfârşite şi se făceau pregătiri pentru plecarea delegaţiei, a apărut problema deciziei care dintre membrii suitei vor zbura acasă cu avionul prezidenţial, întrucât numărul locurilor era limitat.

Generalul Pleşiţă, care răspundea şi de organizarea călătoriei, crezând că îmi face o favoare, m-a întrebat dacă doream ca eu şi soţul meu să mergem la Bucureşti. Bineînţeles că nu! I-am spus că tocmai fuseserăm în concediu, că stăteam prost cu banii şi că pe soţul meu îl aştepta mult de lucru la ambasada de la Londra. „Mai bine luaţi-l pe ambasador. S-ar putea ca preşedintele să aibă nevoie de el în avion şi la Bucureşti”, am sugerat eu. în felul acesta generalul s-a lăsat convins să rămânem la Washington, în timp ce, bombănind reticent, ambasadorul, care însoţise delegaţia pe tot parcursul vizitei, a fost condus în avion şi aeropurtat în România. Ne-am bucurat apoi de o şedere de câteva zile la Washington, după care colegul şi prietenul soţului meu, Mircea Răceanu, care la acea dată se afla la post la ambasadă, ne-a condus cu automobilul la aeroportul internaţional, unde ne-amîmbarcat într-un avion la clasa I.