Scopul lui declarat era ca în următoarele 120 de zile să facă ordine în oraș, demonstrînd astfel că PNȚCD-ul era în stare să se ridice la nivelul așteptătorilor. Cînd mi-a vorbit despre eforturile lui de a face ordine în București, i-am menționat faptul că prima doamnă Hillary Clinton avea să vină în vizită la începutul lui iulie și că avea să fie cazată la hotelul Majestic, cu o vedere splendidă spre o curte care dădea în Calea Victoriei, cel mai cunoscut bulevard al Bucureștiului. Problema era faptul că acea curte era plină de gunoi. Primarul Ciorbea a înțeles mesajul și a dispus curățarea imediată a curții.
Cu cîteva săptămîni înainte de vizita lui Hillary, Departamentul de Stat a trimis un mesaj prin care le cerea ambasadorilor Statelor Unite din cele patru țări central-europene pe care intenționa să le viziteze să propună un program al vizitei de douăzeci și patru de ore.
Am răspuns a doua zi, propunînd vizite la un orfelinat, o clinică SIDA, un tur ghidat al Pieței Revoluției (locul ultimului discurs al lui Ceaușescu din 1989 și al plecării sale neașteptate din București), o întîlnire cu reprezentanții organizațiilor de femei, un discurs important privind problemele cu care se confruntă copiii, o vizită la Muzeul Satului, aflat în apropierea reședinței mele, respectiv întîlniri cu președintele Iliescu și cu alte personalități.
Aceasta a devenit agenda lui Hillary. Deși nu a formulat-o nimeni explicit, am presupus că vizita lui Hillary în Europa Centrală avea scopul de a atrage votul etnic în Statele Unite înainte de alegerile prezidențiale din noiembrie (…)
Fiecare etapă a vizitei a fost minuțios coregrafiată
Vizitele primelor-doamne ale președinților Statelor Unite consumă mult din timpul ambasadelor. În cazul lui Hillary, detaliile privind securitatea și logistica însemnau parcurgerea fiecărui pas al vizitei împreună cu echipa ei. Fiecare etapă a vizitei lui Hillary a fost minuțios coregrafiată.
Accentul principal era pus asupra oportunităților fotografice. Puține aspecte aveau să fie spontane sau naturale. Personalul de la Casa Albă era în principal interesat de felul în care vizita avea să se reflecte acasă. Nimeni nu s-a întrebat cum să folosim vizita pentru a sprijini interesul nostru extins în România sau în regiune.
În momentul în care Hillary a sosit la București, în data de 1 iulie, alaiul ei număra nouăzeci de persoane. La asta se adăuga un vehicul special blindat adus în România cu avionul pe 30 iunie, grație serviciilor secrete ale Statelor Unite. Această vizită era o versiune palidă a vizitei președintelui care a avut loc la un an după, când acesta a sosit însoțit de sute de oficiali guvernamentali de rang înalt, de personal, corp de presă și agenți de securitate la bordul Air Force One, la care se adăuga ca întărire un Boeing 747 și un avion de transport C-130 având la bord limuzine blindate.
În ceea ce privește securitatea, voiam să evit excesul arătat de serviciile de securitate ale României cu ocazia vizitei soților Bush în aprilie 1995. Agenții de securitate implicați în vizita lui Bush au purtat măști de schi pe față și au spart oglinzile retrovizoare ale mașinilor care nu s-au dat din drum suficient de repede pentru ca suita lui Bush să poată trece în viteză.
Pe lîngă obișnuitele responsabilități pe care le are un ambasador cu ocazia vizitei unui oficial de rang înalt al Guvernului, în cazul acesta aveam și responsabilitatea de a-i aduce împreună pe președintele Senatului, Gherman, pe președintele Camerei Deputaților Năstase și pe primarul Bucureștiului, Ciorbea, pentru ceremonia de primire ce avea să aibă loc în fața clădirii Senatului.
A fost o luptă cu ramificații serioase în cadrul politicii interne, Gherman insistînd că tot ce se desfășura în perimetrul clădirii Senatului ținea de fieful său. De cealaltă parte a baricadei se afla primarul Ciorbea; bietul președinte al Camerei Deputaților, Adrian Năstase, și soția acestuia, Dana, nu aveau nici un fel de influență.
S-a ajuns la un compromis demn de regele Solomon. Gherman și Năstase împreună cu soțiile lor aveau să o întîmpine pe Hillary în fața scărilor de la intrarea în Senat, (la vremea respectivă, Senatul mai era în clădirea fostului C.C., n.n.), apoi s-o escorteze pînă la o piatră comemorativă, aflată în fața clădirii, unde ea avea să așeze o coroană de flori în memoria celor uciși în Piața Revoluției în decembrie 1989. Apoi aveam să o conduc în cealaltă parte a pieței, pînă la o linie aflată imediat în afara perimetrului clădirii Senatului, unde aveam să o prezint primarului Ciorbea și soției acestuia.
Prima-doamnă Hillary Clinton și autorul, în Piața Revoluției, București, 1 iulie 1996, în timpul vizitei de două zile a primei-doamne în România
Speram să atragem o mulțime de cîteva mii de persoane. Mai devreme, în decursul zilei am ținut o conferință de presă în care am trecut în revistă programul lui Hillary, menționînd de cel puțin patru ori faptul că voia să întîlnească copii și familiile lor în Piața Revoluției la ora unu după-amiaza, pe 1 iulie.
Presa, radioul și televiziunea au repetat toată săptămîna anunțul. În cele din urmă, au venit în jur de 5.000 de oameni, o prezență respectabilă, dar nimic mai mult. (Un an mai tîrziu, peste 500.000 de oameni s-au înghesuit în Piața Revoluției pentru a-l asculta pe președintele Clinton).
Tertipurile la care recurgeau politicienii români pentru a hotărî locul pe care avea să-l ocupe fiecare
Vizita ei a însemnat multe provocări, nu doar pentru noi, dar și pentru oficialii români. În plus, pe lîngă tertipurile la care recurgeau politicienii români pentru a hotărî locul pe care avea să-l ocupe fiecare, o problemă mai delicată o reprezenta publicul imprevizibil: era posibil ca liderii PDSR Gherman și Năstase să fie huiduiți în Bucureștiul creștin-democrat. Cel mai probabil, primarul Ciorbea avea să fie ovaționat. Hillary, un veteran politic, putea fără îndoială să facă față situației cu grație, dar oricum era jenant.
Pe 1 iulie, am întîmpinat-o pe Hillary la sosirea pe aeroportul Otopeni. La bordul avionului fusese ușor iritată, dar odată ce am ajuns în Piața Revoluției a bifat toate punctele de pe agendă, primind flori de la soții Gherman, salutîndu-i pe soții Ciorbea și urmînd linia de protocol, întinzîndu-și mîna către cei 5.000 de români zîmbitori și entuziaști care se adunaseră acolo pentru a o întîlni.
A așezat o lumînare pe placa de ciment care îi comemora pe cei uciși în timpul revoluției, după care i s-a înmînat un steag românesc cu ciocanul și secera tăiate, un simbol al revoluției. S-a întors către aparatele de fotografiat ținînd steagul în fața ei, cadrul fiind reprodus pe prima pagină a ziarelor americane de a doua zi. În ceea ce privește Casa Albă, misiunea a fost îndeplinită.
După momentul din piață au urmat vizitele obișnuite – o clinică pediatrică pentru tratarea bolnavilor cu SIDA; o școală numită după ea, unde a stat pe podea și le-a citit copiilor dintr-o carte – toate acestea surprinse de televiziune. Apoi vizita la teatrul Odeon; o sută de asistente medicale absolviseră un curs sponsorizat de Universitatea Baylor din Texas și Humana Inc., ocazie cu care Hillary a ținut un minunat discurs.
După aproximativ o oră de odihnă, s-a întîlnit cu personalul ambasadei, ținîndu-le un discurs motivant și făcîndu-și fotografii cu ei. Seara s-a încheiat cu o întîlnire la Cotroceni: președintele Iliescu a întîmpinat-o pe Hillary pe scările palatului, un obicei românesc de a-i întîmpina pe demnitari.
Următorul eveniment a fost bizar, dar benign. Președintele Iliescu a condus-o pe Hillary printr-o încăpere, apoi prin încă una, unde fuseseră dispuse zece scaune într-un mic semicerc; Hillary și președintele Iliescu s-au așezat în capătul închis. Întîlnirea era programată să dureze cincisprezece minute, dar s-a tot lungit, deoarece președintele Iliescu s-a lansat într-un monolog de patruzeci de minute.
Stăteam acolo încercînd să-mi dau seama dacă Iliescu avea emoții sau își făcea griji că, dacă Hillary ar fi avut ocazia să vorbească, ar fi putut spune ceva ireverențios la adresa României. Președintele Iliescu a ținut o lecție de istorie regională. Remarcile lui nu aveau nimic ofensator și, spre surprinderea mea, Hillary mi-a spus mai tîrziu că i-a făcut plăcere să-l asculte – poate pentru că discursul i-a dat timp să se odihnească și să-și pună ordine în gînduri.
După cîteva scurte strîngeri de mînă cu președintele Senatului Gherman, președintele Camerei Deputaților Năstase și cu premierul Văcăroiu, ne-am mutat într-o mare sală de recepție unde eram așteptați de o oră de 150 de oameni. Au existat obișnuiți oameni «importanți», care te trag deoparte, aduși de diverși participanți pentru a sta de vorbă față în față cu Hillary, moment urmat de o vizionare privată a desenelor lui Salvador Dali în secțiunea de muzeu a palatului.
„Bine, Al, hai să stăm la taclale cu presa!”
Odată ce am ajuns înapoi în mașină, Hillary părea să fie foarte entuziasmată, estimînd în mod corect că a fost o zi bună pentru ea și probabil pentru că era bucuroasă că se terminase. Ajunși înapoi la hotel, o aștepta un cîrd de jurnaliști care așteptau să o intervieveze. S-a înviorat imediat și a spus: «Bine, Al, hai să stăm la taclale cu presa!». Pe cînd traversa curtea, Hillary i-a spus cu eleganță corespondentului Reuters: «Îl cunoașteți pe ambasadorul Moses, nu-i așa?» la care jurnalistul Reuters a răspuns imediat: «Bineînțeles că-l cunosc pe ambasadorul Moses; este cel mai bun ambasador pe care-l aveți oriunde în lume» – o exagerare insuportabilă. Auzind asta, Hillary s-a întors spre mine și a spus: «Grozav! Mă duc să mă culc!».
A doua zi dimineața am mers cu mașina de la hotel la Palatul Elisabeta și la învecinatul Muzeu al Satului, unde Hillary a vizionat două sau trei case țărănești, replici sau restaurări ale unor case vechi. Scena era completată de «actori de muzeu» români, care purtau costume aparținînd acelei epoci. O femeie stătea în pridvor și țesea, un muzician cînta la nai, o femeie picta ouă goale pe dinăuntru în culori tradiționale românești. (În anul următor, președintele Clinton a vizitat și el satul și a cumpărat tot ce-a văzut!)
La Palatul Elisabeta, Hillary s-a întîlnit cu reprezentanții a cincisprezece ONG-uri. Cu toții erau, pînă la ultimul, optimiști în legătură cu viața din România – aproape că părea un aranjament. Cînd Hillary ieșea din palat, a mai avut timp să facem fotografii de grup cu personalul ambasadei, urmate de «Trei urale pentru Doamna Clinton!»
Cînd am urcat în mașină, mi-a dat un bilețel pe care i-l înmînase un om care stătea lîngă geamul mașinii, ținîndu-și tînăra fată, care nu avea degete, în brațe. Biletul solicita ajutor medical pentru fată. Înmînîndu-mi bilețelul, Hillary a spus: «Știu că n-ar trebui să iau chestilea astea, dar cum aș putea să refuz pe cineva care-mi cere ajutorul?» Avea dreptate.
Eu și minunatul nostru consul general, Susan Jacobs, am reușit să dispunem ca fata să fie operată într-un spital metodist din Carolina de Nord, unde chirurgii i-au transplantat degete de la picior la mînă, dîndu-i astfel o întrucîtva dexteritate. Cînd am ajuns înapoi la Washington, am încercat să-i atribui lui Hillary meritul de a fi ajutat copila, dar părea să n-o intereseze și n-a mai vorbit niciodată despre asta.
Cînd am ajuns pe pista de decolare a aeroportului, mi-a șoptit: «Dumnezeu să te binecuvînteze» și, sărutîndu-mă pe ambii obraji, a urcat în avion. Următoarea oprire: Polonia.
