Inainte de concertul de marti, 18 septembrie, de la Sala Palatului, nu puteai decat sa te astepti la o seara memorabila: Orchestra Filarmonicii din Rotterdam, dirijorul Valeri Gergiev erau o carte de vizita suficienta.
Iar asteptarile s-au confirmat, intregite de evolutia cu totul speciala a solistului serii, violonistul Leonidas Kavakos.
Spun sincer ca din tot ce am ascultat pana acum in Festivalul Enescu, acesta a fost concertul care mi-a placut cel mai mult in intregime. A avut un singur cusur: a durat prea mult. Totusi, un concert care incepe la ora 19,30 si se termina la aproape 22,30, deci care dureaza cu totul aproape 3 ore, situat si in timpul saptamanii, este coplesitor. Ceea ce de altfel s-a si vazut: incepand de pe la ora 22 fara un sfert, publicul a inceput sa plece din sala si sincer, nu pot sa-l invinovatesc.
Pacat insa de o seara memorabila pe care a creat-o Valeri Gergiev, cu siguranta unul dintre cei mai mari dirijori ai contemporaneitatii, si Orchestra Filarmonicii din Rotterdam, o creatie a lui Valeri Gergiev. In 12 ani de cand Gergiev este director muzical al acestei filarmonicii, aceasta orchestra reuseste performanta de a atrage in fiecare an 110.000 de spectatori in fiecare an. Si are de ce si cu ce: instrumente performante, instrumentisti cu adevarat profesionisti, sunet, omogenitate, un repertoriu bogat.
"Dirijorul si orchestra, o singura suflare”
Suita a II-a op.20 de George Enescu, campul cu flori din programul de la Sala Mare a Palatului (mi-a fost imposibil sa nu-l asociez pe Enescu cu imaginea campului cu flori propusa de firma de asigurari care-si distribuie materiale promotionale la itnrarea in sala), este o partitura pe care orchestra a invatat-o special pentru acest concert si mi s-a parut ca inca nu a fost perfect asimilata de ansamblu, in pofida unei executii care cred ca se ridica clar peste stacheta unei evolutii „caldute”.
Am admirat ultima parte, Bourree, unde parca orchestra s-a „incalzit” mai mult si a prins curaj. Bineinteles, raportez cele spuse mai sus la urmatoarele doua lucrari prezente in programul Orchestrei Filarmonicii din Rotterdam: celebrul concert pentru vioara de Jean Sibelius si fantezia orchestrala pe teme din opera „Tristan si Isolda” de Richard Wagner.
Ma refer in primul rand la Wagner, pentru ca aceasta fantezie orchestrala realizata in 1994 de aranjorul si percutionistul olandez Henk de Vlieger, cred ca a fost cantata pentru prima oara in Romania. A fost inedita si „regia” acestei lucrari, unde anumite momente sunt interpretate de corni si de oboiul solist din afara scenei. Dirijorul si orchestra, un singur corp, o singura suflare, transpunandu-ne aproape de ceea ce ne imaginam ca este perfectiunea; Gergiev, intonand cu voce tare temele principale – rupt de lume, de prezent, suspendat intre vis si realitate, navigand maiestuos pe marea care-l ducea pe Tristan spre Isolda.
O seara memorabila
Concertul de Sibelius cu Leonidas Kavakos a fost, din nou, o revelatie. Pentru ca violonist grec are o viziune cu totul deosebita de maniera traditionala in care se canta acest concert – adica „razboinic”. El este un liric care nu simte nevoia sa domine orchestra, ci dialogheaza cu ea. Ascultandu-l, ma gandeam la o barca ce lupta cu valurile printre fiordurile nordului. Insa nimic nesigur, nici un detaliu nefinisat. Kavakos, din cum il vezi pe scena, este impasibil, insa modul cum canta inspira atata caldura, fara sa apeleze la nici un artificiu exterior.
A fost asadar o seara memorabila, cu lumea care il ovationa in picioare pe Gergiev. Le-as recomanda celor care merg la concert sa nu o faca daca sunt raciti: pentru ca graba cu care incep sa tuseasca unii intre parti cred ca ii face pe invitatii straini sa creada ca suntem o tara plina de bolnavi, ceea ce sper ca totusi sa nu fie adevarat.