„Lunetistul american” a reuşit performanţa de a aduna mai bine de 200 de milioane de dolari la box- office-ul american, în doar zece zile de la lansare. Anunţul a fost făcut de Dan Fellman, preşedintele Distribuţiei Locale Warner Bros. Pictures. Filmul este distribuit în România de Freeman Entertainment.

Nu poţi cere unui om care nu a ţinut vreodată arma în mâini să accepte punctul de vedere al celor care au făcut din asta o profesie. Nu poţi explica unui soldat, mai ales american, de ce tu, om simplu, nu vezi cu ochi buni ceea ce el face. Nu poţi avea pretenţia ca el să înţeleagă faptul că tu îţi iubeşti viaţa, aşa cum e, şi că nu vrei ca ea să fie ameninţată în vreun fel. Nu am pretenţia că sunt un as în domeniu, că aş cunoaşte această lume, dar am experienţă de viaţă şi-o tonă de filme de război văzute până acum care-mi dau dreptul să afirm că „American Sniper” al lui Clint Eastwood nu m-a impresionat, dar nici nu m-a lăsat indiferentă.

Când se face atât de multă publicitate unui film, cu greu te poţi abţine să nu ai aşteptări slabe. E deja literă de lege şi o lecţie în manualul celor care se ocupă de publicitate. Am auzit atât de multe despre marele film al lui Clint Eastwood „American Sniper” încât am fost ferm convinsă că doar publicitatea l-a adus pe primul loc în box-office, chiar dacă „popularitatea” era de fapt curiozitate. Ce mai contează, faptul că l-ai văzut înseamnă statistică. Faptul că a adunat mai bine de 200 de milioane de dolari la box-office-ul american, în doar zece zile de la lansare, reprezintă argumentul meu pentru cele afirmate.

Am citit undeva, pe un blog al unei românce, o odă adusă Statelor Unite. Ceva de genul „America a eliberat Europa de nazism şi apoi de comunism. America este singura ţară care pune în joc viaţa fiilor şi fiicelor ei pentru libertatea fiilor şi fiicelor altor popoare. Pentru libertate mondială. America nu poate fi distrusă, nici îngenuncheată”. Evident, cuvinte scrise din dorinţa de a epata, pentru că unui om care ştie adevărul nu poţi să-i arunci praf în ochi şi să-i spui că nu vede bine. Ba, vedem foarte bine, chiar dacă facem acest lucru din Europa. Războaiele sunt create de oameni, primii fiind americanii, din cu totul alte motive decât cele care se vehiculează. Alt praf în ochi mi se pare faptul că se spune că doar în Constituţia Americii este stipulat dreptul la fericire. O fericire obţinută cu arma în mâini e greu de păstrat, însă. Trebuie să fii cu adevărat orb ca să nu vezi, să nu înţelegi că jocurile se fac în altă parte. Tu, măruntă şi insignifiantă furnică, nu faci nici cât o ceapă degerată în ochii mai marilor acestei lumi. Tu însă, spre deosebire de ei, te lupţi cu mustrările de conştiinţă al celui pe care îl vezi într-un film că apasă pe trăgaci. Tu, spectatorul, suferi cel mai mult, descoperind faptul că eşti om, că ţie îţi pasă cine moare şi cine nu.

Filmul lui Clint Eastwood deschide o lume despre care ai auzit, dar ţi-a fost imposibil să crezi că ea există. Cea a patriotismului ridicat la rang de putere în stat. Religia aceasta este aerul pe care îl respiră la ora actuală americanii. Îl iubesc pe Clint Eastwood pentru tot ceea ce a făcut pentru cinematograful mondial, dar acest film m-a lăsat fără cuvinte, aproape că m-a durut fiecare secvenţă. Oricui îi plac poveştile cu eroi, am văzut atâtea filme despre războaie încât le pot clasifica la orice oră pe ce criterii mi s-ar sugera, dar când se depăşeşte măsura parcă nici Emetiralul nu ajută. „American Sniper” nu aduce nimic nou, nimic interesant, nimic demn de reţinut. Priveam soldaţii de pe ecran cu câtă bucurie îşi arătau unii altora picioarele lipsă, protezele de ultimă generaţie, mâinile fără câteva degete şi mă întrebam cum este posibil ca asta să se numească artă. Pot oare cele şase nominalizări la Oscar, incluzând „Cel mai bun film”, „Cel mai bun actor” (Bradley Cooper) şi „Cel mai bun scenariu adaptat” (Jason Hall), să justifice crima şi să determine câteva mii de americani să se înroleze? Clint Eastwood a demonstrat cât de bine îşi cunoaşte compatrioţii, mizând la maximum pe patriotism. Clişeele sunt împinse la extrem şi mi-e greu să cred că există oameni care să se mulţumească să fie carne de tun pentru cei care conduc această lume, mi-e greu să cred că pot să se lase spălaţi pe creier până într-atât. Şi totuşi…

Nu vă grăbiţi să-mi săriţi în cap şi să-mi atrageţi atenţia că sunt femeie şi că nu înţeleg. Tocmai pentru că sunt femeie înţeleg prin ce trec aceşti bărbaţi care au sentimentul că luptă pentru ţara lor şi că tot ce mişcă în raza armelor lor le este duşman. Câtă vreme tremuri şi te rogi ca un copil, fie el musulman, evreu sau creştin, pe care îl ai în vizorul lunetei să nu pună mâna pe arma căzută din mâna tatălui, apoi respiri uşurat că a renunţat la acest gest, nu poţi avea pretenţia că eşti acelaşi de la începutul zilei. Te-ai schimbat. Ceva înlăuntrul tău moare încet. Când eşti copil şi primeşti lecţii de la tatăl tău despre cum să omori un cerb sau o căprioară, spunându-ţi că asta te face mai bărbat, oare viaţa ta nu ia o altă turnură? Oare crima nu-şi lasă amprenta pe sufletul tău indiferent sub ce motivaţie o ascunzi? Aşa începe „American Sniper”. Poate că aşa cresc copiii în Texas, poate aşa sunt educaţi cu toţii, cu arma la capătul patului, dar orice crimă se întoarce împotriva ta şi vei plăti pentru ea. Rânduielile sunt altfel acolo, Sus, unde se împarte dreptatea.

Bradley Cooper îl interpretează pe Chris Kyle, The Legend, Lunetistul a cărui poveste este spusă de acest film şi care, de altfel, şi-a pierdut viaţa în timp ce lucra cu veteranii, omorât de unul dintre aceştia. Am citit cât de multe a sacrificat actorul pentru a ajunge la forma din film, dar deşi a muncit mult la acest rol ar fi nedrept să afirm că transmite cea mai mică emoţie. Arată senzaţional, dar interpretarea lui e fadă şi neconvingătoare pe alocuri. Lupta care se dă înlăuntrul lui, balanţa între viaţa alături de fraţii de arme şi viaţa alături de familie înclină spre primii, căci acolo, în lumea aceea, el, The Legend, are putere de viaţă şi de moarte asupra celor care intră în vizorul lunetei lui. Bradley Cooper reuşeşte un rol interesant, dar atât. L-am văzut în altele mult mai bune. „Vreau să fii uman din nou” - îi spune Lunetistului soţia. Această replică a fost singura din „American Sniper” care mi-a plăcut. Despre restul e prea mult de discutat.  Sienna Miller nu m-a făcut să cred că este într-adevăr soţie de soldat. Nu m-a făcut să simt nesiguranţa pe care o are o soţie de soldat american atunci când e lăsată singură să se descurce cu toată gospodăria şi copiii. Reproşurile ei sunt lipsite de substanţă şi surprinde prin neînţelegerea situaţiei în care soţul ei se află. Câţi dintre noi înţeleg cu adevărat calvarul celor care se întorc acasă atât de răniţi sufleteşte că rămân retraşi într-un turn de fildeş aproape toată viaţa? Cum spuneam la început, nu poţi cere cuiva care n-a simţit pistolul la tâmplă vreodată sau cuţitul la gât să te înţeleagă. Dar există printre noi unii care au această experienţă şi nu vor să o repete. Lor, dar şi oricărui spectator, le rămâne un gust amar după acest film şi mi-e greu să cred că va dispărea curând.

În această poveste o undă de înţelegere poate fi adusă de aspectul personal de sacrificiu uman atunci când vine vorba de soldați și familiile lor. Am tot făcut diferenţa între soţia eroului, care are grijă de copiii ei în America, şi mama mulsulmană din Irak, care scoate de sub roba ei un proiectil pe care îl dă fiului ei ca să-l arunce în maşinile blindate americane parcate în apropiere (ce-i drept, un ochi avizat poate vedea cu uşurinţă că maşinile din film nu sunt deloc blindate).

Nimic din ce am scris nu e literă de lege, e doar părerea cuiva care aşa a simţit văzând acest film şi cum trăim într-o ţară liberă, sau cel puţin aşa afirmă Constituţia României, fără să stipuleze dreptul la fericire, sunteţi liberi să vedeţi filmul lui Clint Eastwood şi să vă formaţi o părere.

„American Sniper”  a fost realizat după un scenariu scris de Jason Hall, bazat pe romanul omonim al lui Chris Kyle, împreună cu Jim DeFelice şi Scott McEwen. Bradley Cooper şi Sienna Miller sunt protagoniştii filmului produs de Clint Eastwood, Robert Lorenz, Andrew Lazar, Bradley Cooper şi Peter Morgan. Tim Moore, Jason Hall, Sheroum Kim, Steven Mnuchin şi Bruce Berman au fost producătorii exclusivi.

Eastwood a fost premiat de branşă cu a patra nominalizare la premiile Directors Guild of America, dar şi cu premiul pentru „Cel mai bun regizor” din partea National Board of Review. Printre distincţiile pe care le-a mai primit filmul se numără o nominalizare la premiile Producers Guild of America, o nominalizare la premiile Writers Guild of America şi o nominalizare la premiile BAFTA pentru „Cel mai bun scenariu adaptat”.