Un roman foarte original este "Luminare" (Editura Polirom, 2007), compus cu toate dexteritatile textualismului, dar si cu o gravitate caracteristica, de catre Ioan Lacusta.
Ingeniozitatea scenariului narativ consta in chiar simplitatea lui. Prozatorul alege un spatiu urban prin care a trecut de mii de ori si care s-a impregnat in viata lui pana la a-i determina cursul. Dupa aproape patruzeci de ani purtati cu pasii intre Universitate si Cismigiu, pe langa cafeneaua „Colombo”, cinematograful „Bucuresti”, „Timpuri noi”, „Gambrinus” si „Spicul”, Ioan Lacusta isi anexeaza centrul Bucurestilor, facand din el inima unei fictiuni nostalgice.
Protagonistul romanului fiind unul si acelasi cu autorul lui, descrierea intamplarilor prin care a trecut este sinonima cu rememorarea, iar transcrierea acestor experiente - cu o coborare, asumata, in sine insusi.
La Biblioteca Academiei, scriitorul arhivist isi imparte timpul intre lectura gazetelor vechi si creionarea unor scene intens-personale; dupa care, iesind la aer liber si peregrinand pe Bulevardul atat de bine-cunoscut, el peripatetizeaza de unul singur, descoperindu-se, vazandu-se, citindu-se la diferite varste.
Intre tihna Bibliotecii si libertatea Crasmei nu este o distanta atat de mare pe cat ar putea sa para. Fiindca traseul bahic il scoate, de asemenea, pe erou din timpul social, strict demarcat, oferindu-i o libertate neingradita.
Pe Bulevard, la Biblioteca sau pe harta paralela a carciumilor (de la „Gambrinus” la „Geana Sterpei” si de la „Expresul” de pe Apolodor la „Caneaua sparta”, sub Arsenal) sunt parcurse adevarate trasee initiatice.
Confuzia, treptat, este eliminata, iar risipirea scriitorului sarac si alcoolic, scarbit de „multilaterala dezvoltata” dinainte de 1989 si de „tranzitoria curvasareala” de dupa „marea permutare”, este intoarsa intr-o Carte care, fara s-o justifice, o absolva.
Coborarea in Text inseamna intelegerea Lumii prin care, pana acum, a ratacit bezmetic. Indragostit de un Bucuresti crepuscular, Ioan Lacusta aluneca de la Caragiale-tatal la Caragiale-fiul (si inapoi), purtat, cum insusi spune, de „cadenta textului” care se scrie.