Continuăm tragica poveste a unui român ajuns în Irlanda. Totul stă sub întrebarea: Criminal feroce sau inocent nimerit la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit?
Nicolae, un tânăr dintr-o comună de lângă Târgovişte a plecat la Bucureşti să câştige o pâine mai bună decât la sonda de petrol, meserie în care era calificat în urma liceului tehnologic pe care l-a absolvit. La Bucureşti, a venit să se angajeze ajutor de bucătar, în urma unui anunţ citit pe internet. Patronul localului era un irlandez pe nume Erin. După nici două luni, văzându-l dezgheţat, Erin i-a propus lui Nicolae să-l ducă în Irlanda, unde avea o afacere cu restaurare de case vechi.
A doua zi, Nicolae a plecat. A lucrat pe şantierele lui Erin o perioadă, în echipă cu alţi trei români. Într-o seară a ieşit în oraş cu o irlandeză, vecină cu camera unde stătea el cu chirie, au băut bere la bar, s-au dus apoi şi s-au culcat, fiecare în patul lui. Însă unul dintre românii cu care lucra pe şantier voia el să intre pe fir cu irlandeza, aşa că l-a pârât la patron că vrea să devină un fel de play-boy, deşi Nicolae este mai degrabă un sfrijit, decât un macho. Numai a lover-boy nu arată. Erin l-a dat afară şi l-a şi scos din cămăruţa pe care i-o închiriase.
Nicolae a ajuns pe străzi, fără servici şi fără un ban în buzunar. Dar acesta nu era cel mai rău lucru care i se va întâmpla.
Cork, fostă capitală culturală europeană
Cork, oraşul unde a ajuns Nicolae, este o localitate care are puţin peste 100.000 de locuitori şi se află în sudul Irlandei. După Dublin, este al doilea oraş ca număr de turişti care-l vizitează. Asta mai ales după 2005, când a fost capitală culturală europeană. Un orăşel foarte cochet, foarte curat, cu multe baruri şi restaurante, cu oameni veseli şi petrecăreţi, gata să ciocnească o halbă de bere cu orice turist. Mai ales în ziua de Sfântul Patrik, petrecerile de aici sunt de pomină.
Asta este faţa frumoasă a Cork-ului. Pentru că mai există şi o alta. O lume subterană, mizeră, săracă, formată în majoritate din emigranţi adunaţi de soartă te miri de pe unde, dar şi din homleşii autohtoni. O lume care atunci când găseşte ceva de lucru se speteşte fără să crâcnească cel puţin 12 ore pe zi pentru câţiva euro, iar atunci când nu găseşte, face foamea.
În această lume a ajuns Nicolae. Nu e vorbă că şi de când venise în Irlanda şi lucrase mai mult de 12 ore pe zi pe şantier, nu făcuse parte din high life, dar măcar avea de muncă, bani să-şi cumpere de mâncare şi să şi mai pună ceva de-o parte, plus un acoperiş deasupra capului.
Acum nu mai avea nimic.
Mansarda barului și cantina săracilor
Dezorientat şi flămând, s-a întors la Erin, patronul care-l adusese din România şi l-a rugat să-l reprimească. Acesta a făcut un gest de bunăvoinţă faţă de el. I-a spus că nu-l mai poate angaja şi plăti, dar îi acordă un răgaz de trei săptămâni, fie să plece înapoi în România, fie să-şi găsească altceva de muncă. În aceste trei săptămâni îi îngăduia să stea la mansarda unui bar pe care tocmai îl achiziţionase şi urma să-l restaureze.
Nu era degeaba cazarea. În schimbul acestui favor, Nicolae avea obligaţia să facă curat prin barul părăsit, adică să dezmembreze şi să scoată singur toate mobilele stricate şi tot ce mai era pe acolo, apoi să le ducă în spate, de unde urma să fie luate cu un camion de gunoi. Asta făcea toată ziua. Mansarda în care i se permisese să doarmă nu avea nici apă, nici încălzire, nici curent electric. Avea însă o canapea veche, ultima pe care urma să o dezmembreze şi să o arunce, pe care şi-a încropit culcuşul pentru noapte.
A descoperit şi cantina săracilor. Mergea acolo o dată pe zi, atât era programul, dimineaţa, între 9.30 şi 11.00. Mâncarea era adusă de la supermarket-urile din zonă. Alimente care mai aveau o zi până să expire sau chiar expiraseră. Mâncarea era mereu aceeaşi: o bucată de carne, cu legume. De regulă, cartofi.
„De foarte multe ori, carnea avea un gust sau o culoare ciudată. Când era rău de tot, rugam să-mi pună mai multe legume şi renunţam la carne. Era singura mea masă pe zi mai consistentă. Pentru seară, băgam în buzunar cât mai multă pâine de pe mese şi, dacă o convingeam pe câte o femeie de la cantină să-mi mai pună ceva legume la pachet, bine. Dacă nu, mâncam numai pâinea goală şi mă culcam” – îşi aminteşte Nicolae.
După trei săptămâni, îşi terminase treaba. Făcuse curat în viitorul bar. Patronul nu mai avea nevoie de el, aşa că l-a dat afară.
Nicolae a ajuns din nou pe străzi.
Casa cu români și cu un portughez drogat
La cantina săracilor, Nicolae cunoscuse un român, client ocazional pe acolo. L-a căutat pe acesta. Locuia într-o casă închiriată, alături de alţi români şi un portughez. Trei camere. Ei erau şase. Câte doi în fiecare cameră. În afară de portughez, toţi munceau. Fiecare plătea chirie.
De fapt, şi cu casa asta era o poveste. Oficial, fusese închiriată doar de un singur român, care lucra pe TIR şi câştiga destul de bine. O cunoscuse pe proprietăreasă tot de la un român, cu care aceasta fusese căsătorită. Aveau şi doi copii. Numai că într-o zi, bărbatul român o luase la bătaie pe irlandeză şi-şi luase câmpii, iar femeia rămăsese singură. Ca să-şi completeze veniturile, închiriase casa. Costa nu mai puţin de 650 de euro pe lună. Numai că şoferul de tir, fără ştirea proprietăresei, subînchiriase celorlalţi, românilor şi portughezului, ca să-şi mai scoată din cheltuială. Când mai trecea proprietăreasa pe acolo, trebuiau să plece de acasă, sau dacă îl surprindea pe careva înăuntru, trebuiau să spună că sunt în vizită la şoferul de TIR.
Nicolae nu avea bani de chirie, aşa că nu a primit şi el un loc într-o cameră. Dar a fost lăsat să-şi încropească un culcuş în living, care includea şi bucătăria. În schimbul găzduirii, făcea curat prin casă şi, atunci când ceilalţi mai aduceau alimente, le gătea.
Evenimentele remarcabile în acea casă, în afară de uşcheala ca la alarmă dacă venea proprietăreasa pe neaşteptate, erau două. Venirea din când în când, când mai ieşea din puşcărie, a fratelui unuia dintre români, care stătea câteva zile şi dispărea. „După ce pleca, întotdeauna trebuia să-ţi faci inventarul” – glumeşte Nicolae.
Al doilea eveniment se petrecea săptămânal. Portughezul se droga şi joia, de regulă, venea dealerul să-şi ia banii. Dacă drogatul nu avea, hăndrălăul recuperator târnosea bine cu el prin casă. „Aproape că nu mai era nevoie să fac curat în ziua aia, aşa îl tăvălea. Câte două zile zăcea portughezul.” Atunci era bine să nu fii prin preajmă.
Desigur, Nicolae nu stătea tot timpul în casă să dea cu mătura. Mai toată ziua bătea oraşul, în căutarea unui servici. După trei săptămâni, calvarul părea că a luat sfârşit. Şi-a găsit de muncă la o pizzerie.
S-a calificat repede la locul de muncă, mai ales că mai lucrase în România la restaurant. „Ştiţi cum am învăţat să învârt blatul de pizza? Mai ceva ca italienii”. – gesticulează Nicolae cu mâna roată prin aer.
Bărbatul câştiga 55 de euro pe zi. Cât pe şantier. În plus însă, avea mâncarea asigurată. De regulă, din comenzile pe care le refuzau clienţii.
După o lună de zile l-a căutat pe Erin, fostul patron, să-i spună că a reuşit să se angajeze. Că ieşise soarele şi pe strada lui. Erin l-a felicitat: „Înseamnă că eşti un supravieţuitor”.
Dar răul care avea să i se întâmple în curând, la întâlnirea cu Erin nici măcar nu se întrezărea.
Mâine, pe evz.ro, veți citi episodul 3 din această dramatică poveste în care Nicolae se confruntă cu Poliția irlandeză.