Dacă la poliţia irlandeză nu ar exista un dosar extrem de voluminos, care conţine o acuzaţie deosebit de gravă, omor cu premeditare, dacă nu ar exista fapte probate ştiinţific, asupra cărora nu există nicio umbră de îndoială cum că nu s-ar fi petrecut, dacă nu ar exista cel puţin un cadavru decapitat, dacă nu ar exista poliţişti irlandezi care cooperează inclusiv în aceste zile cu procurorii şi poliţiştii români în cadrul unei comisii rogatorii, dacă nu ar exista multe alte date concrete, am spune că este vorba despre o inventată poveste poliţistă, combinată cu un film de groază. Nu, nu este.
Nu este niciun scenariu, ci cruda realitate, în care este implicat şi un român în vârstă de 27 de ani.
Vieţi adunate din toate colţurile lumii, eşuate prin poduri şi case părăsite, oameni de toate naţionalităţile şi culorile strânşi la un loc de un singur destin crud, care le-a distrus visele de a trăi puţin mai bine decât la casele lor, droguri, bătăi, beţii, cuţite, macete, un cadavru decapitat, aşa cum spuneam, alte cadavre mutilate.
Toate acestea trebuie descâlcite de către cei care anchetează acest caz. Iar una dintre întrebările la care trebuie să răspundă este: tânărul român este un criminal feroce, care riscă condamnarea pe viaţă, sau un nevinovat căzut ca musca-n lapte în mijlocul unor evenimente groaznice, cu care nu are nicio legătură?
Pentru că ancheta este în plină desfăşurare, nu-i vom da numele real al eroului nostru. Am căzut împreună de acord să-i spunem, deocamdată, Nicolae.
În loc de muncă la sondă, salahor în București și în Irlanda
Nicolae este de loc din judeţul Dâmboviţa. O comună aproape de Târgovişte. În ziua de 7 mai 2015 a fost convins că i s-a schimbat destinul. Că îi va fi mai bine. Că va strânge bani şi-şi va face un rost în viaţă. Nicolae terminase un liceu tehnologic. Era calificat să lucreze la sondele de petrol. Numai că munca la sondă i s-a părut prea grea şi prost plătită în raport cu eforturile pe care trebuia să le facă. Ar fi putut câştiga mai bine în ţările din Golf, dar i-a fost frică să plece acolo, iar în ţările din spaţiul ex-sovietic care au rezerve de petrol, nu-l primeau.
A citit un anunţ. Patronul unui restaurant din Bucureşti căuta oameni să-i angajeze. A plecat de acasă mai mult decât încrezător. Patronul era irlandez. Îl cheamă Erin. Al doilea nume nu i-l ştie. Era convins că dacă era străin, era mult mai serios şi cinstit decât românii noştri.
S-a apucat de muncă. Era un fel de băiat bun la toate, deşi anunţul suna că irlandezul avea nevoie doar de ajutor de bucătar. A tăcut şi a muncit mult mai mult decât prevedea „fişa postului”. Oricum era mai bine decât la sondă. Restaurantul se numea „Balamouk”. Nume parcă predestinat pentru ce avea să se întâmple în scurt timp.
În ziua de 7 mai 2015, Erin l-a întrebat pe Nicolae dacă nu vrea să meargă să muncească în Irlanda. Avea acolo o mică afacere. Cumpăra case vechi sau abandonate, ori scoase la vânzare de către bănci, le restaura şi apoi le închiria. Nicolae ar fi trebuit să muncească pe aceste şantiere, unde, după cum îi spusese Erin, mai erau şi alţi români. A acceptat fără să clipească. Mai ales că plata era incomparabil mai mare decât la restaurantul din Bucureşti. 50 de euro pe zi, pentru 12 ore de lucru.
A doua zi pleca spre Irlanda, convins că-şi va face un ban cu care să se întoarcă acasă şi să-şi încropească ceva. A ajuns în oraşul natal al lui Erin, Cork. Într-adevăr , aici acesta avea deschise mai multe şantiere de restaurare. A fost repartizat la unul dintre ele, într-o echipă formată tot din români. Trei bărbaţi şi o femeie. Bărbaţii făceau treburile grele, iar fata vopsea şi făcea curat în urma lor. Avea şi unde locui. Într-o cameră în una din casele deja restaurate ale lui Erin, dar care, deşi era angajatul lui, îi percepea o chirie de 70 de euro pe lună.
Totul părea că merge bine. De cele mai multe ori, mncea alături de ceilalţi patru mai mult de 12 ore. Vinerea erau plătiţi. Evaziunea fiscală nu s-a invetntat şi nu există doar în România. Ci şi în Irlanda. Patronul îi plătea pe card cu o sumă, mult mai mică decât cea la care se înţeleseseră, iar restul de bani li-i dădea într-un plic, cu un fel de fluturaş în el, cu numele fiecăruia şi diferenţa de bani. Un fel de contabilitate dublă. De ce pomenesc acest amănunt? Pentru că plicul cu fluturaşul şi cu câţiva bani în el va juca un rol foarte important în desfăşurarea evenimentelor tragice care vor urma.
Femeia care l-a lăsat fără loc de muncă
După trei luni de zile, Nicolae a cunoscut o fată. O irlandeză care locuia tot cu chirie în clădirea unde stătea şi el. La sfârşit de săptămână au ieşit la bar. „Sâmbăta, toţi irlandezii ies la bar, beau bere şi se îmbată – spune Nicolae. Eu nu ştiam care este obiceiul cu cinstea acolo. Dacă eu făceam cinste cu un rând, imediat fata comanda şi ea un rând. Am băut cam patru rânduri de bere şi am pleat acasă. Nu s-a întâmplat nimic între noi. Era şi beată, şi urâtă”. Numai că la bar, Nicolae a fost văzut de şeful de echipă de pe şantier, care, presupune el, o iubea pe irlandeză. Sau poate doar ar fi vrut să o cucerească.
A doua zi s-a trezit cu Erin, patronul, pe şantier, care i-a spus să-şi strângă lucrurile şi să plece, că nu mai are nevoie de el. I-a cerut o explicaţie şi irlandezul i-a dat-o: Pe şantier, vrea muncitori, nu play-boy. Românul din echipă îl turnase că bea la bar pe banii fetei.
N-a avut încotro şi a plecat. A încercat să se lipească de o altă echipă care lucra pe unul dintre şantierele lui Erin. Erau sârbi kosovari refugiaţi. Nu l-au primit.
Fără bani, a trebuit să elibereze şi camera în care stătea cu chirie. Aşa s-a trezit în Cork, Irlanda, pe străzi, fără un ban în buzunar.
Dar răul cel mai mare încă nu venise.
Mâine, vom publica un nou episod al poveștii. Ceva uimitor.