”Așa trăiesc oare oamenii/ Și sărutările lor din depărtare îi urmează?” - Louis Aragon
Citesc cu plăcere (unele) editoriale publicate zilnic în presa de azi. Mă rog, ce a mai rămas din ea. Trec doar vizualizând titlurile, peste cele care povestesc ceea ce am văzut în ultimele două zile la știri și mă opresc asupra acelora care spun, cu adevărat, ceva despre ceeac e trăiesc și trăim. Acestea, ca și pamfletul bine scris îmi transmit un fel de emoție, de care descopăr, de fiecare dată, am foarte mare nevoie… Din păcate, presa de opinie existentă azi nu mai presupune talent, ceea ce restrânge drastic numărul editorialiștilor ”prizabili”.
Aceste ”lebede rare și triste”, cum spunea Borges, descriind intelectualii, încep să semene tot mai bine cu Serebriakov, din ”Unchiul Vania”, despre care George Banu, unul din cei mai mari intelectuali umaniști ai României, spune că s-a ferit totdeauna să devină. ”M-am temut de o conduită, cea a profesorului Serebriakov, din piesa lui Cehov, pe care o stigmatizează unchiul Vania. El denunță aparența înșelătoare care l-a condus pe universitarul mulțumit de sine, să scrie și să predea ceea ce, spune Vania, intelectualii știu deja, iar poporului nu-i pasă.”
Talentații editorialiști (în adevăratul sens al cuvântului), vor ajunge să fie din ce în ce mai puțini și vor constata că asemeni lui Serebriakov, ei scriu pentru un grup de cititori care știu deja ce scriu ei, iar despre aceste lucruri lumii, de fapt, nu-i pasă.
Pe vremuri, când exista alt tip de presă se spunea așa: ”Orice editorial genial, până la urmă ajunge să împacheteze zece felii de salam”. Azi, nici măcar asta nu mai face. Rămân doar un grup de Serebriakovi, fiecare cu talentul lui, având înșelătoarea aparență că își fac un fel de datorie, aceea de a-și imagina că vor putea schimba, cu scrisul lor, ceva dintr-o lume politică ajunsă de-a lungul acestor ultimi treizeci de ani, în majoritetea ei, mediocră și sub-mediocră.
Sau, poate, lumea îi va considera un fel de mizantropi, căci adesea mizantropia se manifestă la cei vulnerabili, care se confruntă cu imperfecțiunea acestei lumi. O lume care nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor lor. Scriu toată viața despre lucruri evidente, lucruri despre care nimănui, mai ales celor din lumea politică, nu le pasă.
O posibilă explicație poate fi sufocarea lumii de ceeace filosoful canadian şi specialistul în ştiinţe politice, Alain Deneault, numește ”Mediocrație”. Cartea publicată în 2015, intitulată “Mediocraţia”, mi-a fost sugerată de o Doamnă profesor, un fost politician, de pe vremea când a fi politician, însemna să fii o personalitate, nu un biet personaj mediocru.
Deneault atrage atenţia că, ”în societăţile actuale, de pretutindeni, există tendinţa de a promova mediocritatea, adică indivizi nici buni, nici răi, care se subordonează aproape instinctual unei ordini prestabilite, care ştiu şi vor “să joace jocurile” impuse şi care nu sunt preocupaţi decât de îndeplinirea “caietului de sarcini”, fără preocupare pentru valoarea şi calitatea muncii pe care o desfăşoară sau a vieţii pe care o trăiesc”.
Este vorba despre mediocritatea ca atitudine de viaţă, - remarcată dealtfel, în literatura de specialitate -, ”…fapt pe care îl întâlnim la toate nivelurile în devenirea societății românești a ultimilor 30 de ani.
Indiscutabil, există (au existat în toate timpurile) mulţi oameni remarcabili, celebri sau anonimi, care şi-au asumat destinul, au deschis drumuri noi, s-au autodepăşit, au înfruntat înfrângeri şi au luat-o de la capăt, au crezut în valori înalte şi în reuşită, dar, în paralel cu aceştia, există categoria mediocrilor sau, mai grav, a incompetenţilor, a celor care îşi supraapreciază nivelul de inteligenţă, de cunoaştere, şi care, paradoxal, ajung să domine, să decidă pentru ceilalţi”.
Exemplul cel mai clar al mediocrității politice românești, este, incontestabil, USR. Un partid artificial, creeat în laboratoarele Securiștilor pensionari, înlăturați de la putere, ai lui Ceaușescu. Neîmpăcați, și frustrați pentru că au fost forțați să părăsescă ”butoanele” puterii vor să conducă din nou România, prin vlăstarele, prin copiii lor.
Suntem îndemnați să nu judecăm copiii pentru păcatele părinților. Nu sunt de judecat pentru asta. Dar nici nu putem să nu ne gândim la ceeace înseamnă ”povara secretelor lor de familie”, la povara fiecărei zile cu educația pe care au putut-o primi în acele familii. ”Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” spune Scriptura. Un îndemn, care aici trebuiește înțeles ”ad litteram”, mai ales la acest tip de familii, purtătoare de secrete abominabile: acele ale îngenunchierii poporului român, acela de a-și păstra urmașii la conducerea infamă a acestui popor nenorocit.
Cu orice preț!
Cu prețul distrugerii întregului patrimoniu sufletesc, istoric, moral și ortodox al poporului român. Cu prețul de a-și aservi și a-și îngenunchea propriul popor în fața unui Occident, care pare să-și reactiveze din ce în ce mai agresiv obiceiurile colonialiste. De asta USR iștii sunt iubiți de Parlamentul European. Ei pot, fără nici o tresărire, să voteze pentru sancționarea României, ei pot îngenunchea și comite orice act antinațional dictat de puternicii Europei. Cioloș, acest arivist sub-mediocru, care nu s-a ferit să și prezinte guvernul nimănui în fața țării, călcând pe miile de morți ai româniei, este imaginea perfectă a trădării. Este cel mai iubit român la Bruxelles, tocmai pentru că este un sub-mediocru umil, antinațional, care îi servește în genunchi pe liderii UE.
El și USR care dansează astăzi pe cadavrele românilor sunt unealta perfectă pentru preluarea piețelor de desfacere românești, a resurselor țării, pe doi lei și a mutilării anticreștine a copiilor lipsiți de apărare. O mare de sub-mediocri și mediocri, fără nici o realizare, fără istorie și fără de țară. Un partid-otravă, sexo-marxist, care, din păcate, mai reușește încă să facă adepți, într-o Românie care este pe ultimul loc la consumul de pastă de dinți, la cel de carte și de înțelegere a vaccinării.
Peter Brook, - ca să rămânem în lumea teatrului, și a universului marelui profesor de la Sorbona, G.Banu -, îi spunea acestuia că un om care rămâne la același nivel de-a lungul anilor, acesta este, de fapt, un semn relevant al decăderii lui. Ori, lumea politică ”selectată” de binomul Coldea-Kovesi prin cumplita acțiune de distrugere a valorilor românești, este de mult ca o baltă stătătoare, împuțită și moartă. Condiție esențială al securismului de peste timp, de a se reînscăuna la conducerea României, prin urmași. Românii au avut ocazia să vadă prin ”guvernul piticilor de grădină” prezentat de Cioloș Dacian exact fața tînără a unei mediocrități neomarxiste, pe care interesele străine se chinuie s-o impună la coducerea țării.
De aceea, orice formă va avea viitorul Guvern al României, dacă vor fi îndepărtați din el acești adepți ai unei noi ”Internaționale socialiste”, el va putea scoate, mult mai ușor țara de sub ”zodia morții”. Doar așa se va putea opri în fașă acțiunea neomarxistă de ștergere a identității naționale, fundamental opusă rațiunii creștine de a exista a, a acestui popor. Curățarea guvernului de acești tineri care par veșnic (pre)ocupați, totdeauna în criză de timp și ”îngrijorați de situația țării” este esențială pentru salvarea neamului românesc.
Se vor retrage în propriile ONG-uri, așteptând altă ocazie să ajungă la putere, deși au fost votați, (și nici asta nu e sigur) de doar 10% dintre români, la pândă pentru altă ocazie politică. Ei știu că nu electoratul îi aduce la putere, ci infinitele jocuri sorosisto-neomarxiste ale străinătății. Dar, până atunci, România va câștiga un timp prețios, pentru a-și da seama de găunoșenia acestor tineri USR-iști, ”fără Dumnezeu, care vin de nicăieri și se duc spre nicăieri”, cum spunea, fie iertat, Petre Țuțea, veșnic ocupați, navetând între ”trebile țării” și acțiunea de finanțare a propriilor buzunare și ONG-uri.
Să fii tot timpul in criza de timp, să fii mereu ocupat, inseamnă să fii mediocru, îi spunea Roland Barthes lui George Banu, dar cine are azi timp să-i citească pe cei doi titani ai culturii mondiale? Se dau de ceasul morții să ne conducă, oameni cu rădăcini familiale în Securitatea lui Ceaușescu, legați indestructibil de această mizerie umană, care a însemnat oprimarea românilor. Acești tineri sunt legați de părinții lor prin sentimentul de loialitate, aparent invizibil, dar irevocabil.
Un sentiment care se instalează la naștere, prin dragostea pe care copilul o simte față de părinții lui, apoi, mai tîrziu, prin educație, prin secretele împărtățite sau sugerate. Acești copii de securiști care se insinuează perfid spre conducerea României sunt ”acei fii și fiice care i-au protejat și îi vor proteja întotdeauna pe părinți, fiindcă iubirea pe care acești nefericiți le-o poartă e mai presus de orice. Cu toate că prețul plătit e uriaș.
Pentru că faptul de a minți în permanență din rațiuni de fidelitate are în mod obligatoriu efecte secundare și implică accesul la autonomia și luciditatea necesare separării. Asta este concluzia la care a ajuns cercetătoarea franceză Juliette Allais, în cartea ei, ”Povara secretelor de familie”, care are ca motto, un cutremurător citat din Louis Aragon:„Așa trăiesc oare oamenii/ Și sărutările lor din depărtare îi urmează?”