Un autor care a refuzat să-i apară numele pe copertă a scris o carte memorabilă.
Ghidat de memoriile legendarului tenismen Andre Agassi, „fantoma” a dat formă vieții unuia dintre sportivii cu o notorietate uriașă începând cu a doua jumătate a anilor ‘80 și până la mijlocul anilor ‘00.
Capodopera - catalogată astfel fără a folosi gratuit superlative - există de aproape un deceniu și în librăriile românești. Dincolo de viața unui jucător de tenis care a câștigat opt turnee de Mare Șlem, ea devoalează un om care a urât ceea ce a făcut! Cunoașteți un performer, un om ajuns în top, în orice domeniu, care să-și fi practicat meseria nutrind o antipatie viscerală față de ea?
Dacă nu, descoperiți-l pe Agassi. Copilul care a fost terorizat de tatăl său. Andre n-a avut timp să decidă. Înainte să afle ce înseamnă libertatea de-a alege, americanul a aflat că va trebui să joace tenis. Cartea este plină de tipologii și arhetipuri, dar exclude stereotipurile. Emmanuel Agassi, un armeano-ucrainean crescut în Iran, la Teheran, emigrat apoi în SUA, vrea să răzbune prin copii eșecurile din sport.
Fost pugilist, își ia urmașii la rând, sperând să-i vadă tenismeni. După ce eșuează cu cele două fete și băiatul cel mare, Emmanuel, un tată-dictator perseverent, își joacă ultima carte: fiul cel mic.
Și o joacă bine, pentru că după ani de corvoadă, în care Andre Agassi, copilul, puștiul și adolescentul, este dopat cu tenis, acesta ajunge lider mondial. Autobiografia este scrisă cu un umor dezinvolt, care de multe ori „te fură” și pune în umbră drama unui tânăr care este forțat să facă exact ceea ce nu-i place.
Lovituri de bază, repetate obsedant, pentru a ajunge la calculul lui Agassi senior: „Cine lovește mingea de 1,5 milioane de ori pe an și o dă peste fileu” nu poate fi învins. Și copilul nu-i poate spune tatălui că urăște tenisul. Frustrările se depun cu dobândă și sunt decontate de un psihic labil, care se caută și care cedează în plin moment al consacrării.
Există astfel de părinți, care trasează direcția înaintea ieșirii din pamperși a copiilor. Majoritatea subiecților eșuează, firesc, pentru că obiectivele visate sunt prea înalte și nu pot fi atinse forțat. De câte ori nu ați auzit studenți care renunță la o facultate pentru că se trezesc brusc și nu știu ce caută în propria viața? Sau sportivi care nu dau impresia că și-au dorit mai mult decât părinții să ajungă „în ring”?
Agassi reprezintă două mari repere: cel al excepției și cel al modelului. Pentru că nu poți să nu te întrebi: Unde ar fi ajuns dacă, în condițiile în care a urât tenisul, a câștigat opt titluri de Mare Șlem? Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi împrietenit cu „Sportul Alb?”
Sigur, americanul plecat din Las Vegas a suferit de „Sindromul Stockholm”. A empatizat cu tenisul care îl luase prizonier și în cele din urmă a ajuns chiar să se identifice cu acest sport. Pe principiul „pofta vine mâncând”. Nu se poate explica altfel faptul că s-a retras la o vârstă înaintată - 36 de ani. A devenit o paiață care și-a luat în mâini propriile sfori.
Agassi înseamnă un model într-o lume din ce în ce mai lipsită de repere, unde orice irelevant care sporovăiește în fața unei camere adună sute de mii de „urmăritori”. Cartea ar trebui să reprezinte un reper pentru orice tânăr aflat la început de drum, nu numai pentru sportivi. Este utilă și părinților care trasează drumul copiilor, forțându-i să se îndrepte către domenii pe care aceștia din urmă le urăsc.
La finalul cărții, Agassi îl deconspiră pe cel care i-a transformat memoriile într-o lucrare grandioasă. Este vorba despre J.R. Moehringer, om ce și-a trecut în palmares un Premiu Pulitzer pentru scrierea lungmetrajelor de ziar. Iar „mâna” ziaristului modelează poveștile unui copil plecat din deșertul Nevada pentru a se cocoța în fruntea tenisului mondial.