O sentinţă ca o bătaie de joc, dată la jumătatea săptămânii pe care o încheiem, vine să confirme, încă o dată dacă mai era nevoie, cam cât este de apreciată şi respectată viaţa unui copil de către statul român.
Pe data de 13 ianuarie 2022, Raisa şi Marina, colege de şcoală, în vârstă de 11 ani, au fost lovite de mașina Poliţiei în timp ce traversau regulamentar pe trecerea de pietoni aflată în apropierea şcolii, pe bulevardul Laminorului din Sectorul 1. Era imediat după prânz, vreme frumoasă, uscat pe jos, vizibilitate perfectă. La volan se afla un singur agent de poliţie. Nu era în misiune. Deşi este afişat mare pe câţiva stâlpi că este o zonă de circulaţie restricţionată, cu viteza de 40 de kilometri la oră, polițistul de la volan a mers cu peste 80 de kilometri pe oră, a făcut slalom printre maşinile care circulau regulamentar, chiar a depăşit una care se oprise să dea prioritate fetiţelor, după care le-a lovit în plin. Prima a murit. A doua, accidentată grav, a avut nevoie de peste 100 de zile de îngrijiri medicale. Două vieţi spulberate, Două vieţi de copii.
Reacţia statului la această nenorocire? Autorul omorului şi a vătămării corporale grave a primit o pedeapsă de trei ani cu suspendare. Şi nişte zile de muncă în folosul comunităţii. O sentinţă revoltătoare. O sentinţă care este o veritabilă bătaie de joc, nu numai la adresa memoriei fetei ucise, nu numai la adresa suferinţei familiilor celor două victime, ci şi la adresa sutelor de oameni, care nu le cunoşteau pe cele două fetiţe şi care au venit zile în şir la faţa locului, au aprins candele şi au pus flori, transformând baza stâlpului din dreptul trecerii de pietoni într-un veritabil altar al suferinţei şi al revoltei.
Întâmplarea aceasta amară, dar mai ales sentinţa, m-a făcut să mă întorc în timp. În cariera mea am văzut multe cazuri grave în care au fost implicaţi copii. Şi am constatat, privind retrospectiv, că viaţa sau integritatea unui copil, victimă a unei fapte penale, nu contează aproape deloc pentru statul român. Primul care ar trebui să apere copiii României, fiinţele cele mai vulnerabile. Să-i apere chiar de propriii părinţi, dacă aceştia le pun viaţa sau integritatea fizică sau psihică în pericol.
Copii traficați. Care este de fapt realitatea?
România este ţara în care dispar copii din maternităţi, iar mamelor disperate nu li se dă niciun fel de explicaţii. Nu mă refer la copiii abandonaţi prin spitale. Ci la evenimente incredibile, care au loc în maternităţile româneşti. Au fost extrem de numeroase în anii ’90. Foarte multe mame îşi caută şi acum copiii pe care i-au născut, dar de care nu mai ştiu nimic.
Scenariul este aproape tras la indigo, indiferent de locul din ţară unde s-a petrecut întâmplarea. O mamă naşte un copil sănătos. După câteva zile, după ce l-a văzut în viaţă, de multe ori după ce l-a alăptat, l-a ţinut în braţe, brusc, i se spune că pruncul ei, care până atunci nu dăduse niciun semn de boală, a murit. Unele dintre mame, care mai aveau şi alţi copii acasă, cereau câte o învoire de câteva ore de la spital, ca să meargă să-i vadă şi pe ceilalţi micuţi de acasă, iar când se întorcea, repet, după doar câteva ore, i se spunea că pruncul îi decedase. Niciuneia dintre ele nu i s-a arătat niciodată trupul micuţului decedat. Pur şi simplu, li s-a spus că a decedat şi a fost ars la crematoriu. În câteva ore, un copil sănătos, deceda brusc şi era şi ars la crematoriu. În zadar familiile cereau trupul neînsufleţit, să-l îngroape creştineşte. Răspunsul era acelaşi. Trupul nu mai exista. Fusese incinerat, fără ca vreunul dintre părinţi, sau altă rudă, să fie înştiinţată.
Tot din acea perioadă, există o înregistrare video, făcută de un prestigios post de televiziune străin, în care un prosper om de afaceri de azi, stabilit în Dubai, explica cum în România există o filieră de răpit şi vândut copii, în care sunt implicaţi medici, asistente, dar şi oameni politici, procurori şi judecători. Nimeni nu a investigat niciodată dacă spusele sunt adevărate. Nimeni nu a investigat niciodată cum au murit şi cum au dispărut trupurile din maternităţi, ale copiilor născuţi sănătoşi de mamele, anunţate după câteva ore că au decedat.
Orfelinatul etalon
Să ne reamintim şi de orfelinatul etalon de la Arcul de Triumf din Bucureşti. Devenise un veritabil târg de copii, de unde cine voia, în special cetăţeni străini, veneau şi-şi alegeau spre cumpărare, ca de la un obor de vite. Urma caruselul autorităţilor, şi copilul dispărea. Nimeni nu se mai interesa de soarta lui. Dispărea pur şi simplu. Veţi spune că poate a fost mai bine pentru ei. Că li s-a schimbat viaţa chinuită de aici. Dar ce ziceţi de copiii cu dublă identitate? Care apar în acte ca trăind şi în România, şi în altă ţară? Şi ei sunt de negăsit nicăieri? Sau copiii care nu au niciun fel de acte. Care, practic, nu există pe pământ? Şi care dispar, fără să-şi bată cineva capul cu ce s-a întâmplat cu ei?
Să mai amintim aici că străzile din marile oraşe ale Europei sunt pline de copii din România care cerşesc, sau sunt unelte în braţele adulţilor pentru a smulge mila trecătorilor. Cum au ajuns acolo? Pentru că foarte mulţi nu sunt cu părinţii. Traficaţi, desigur. Material uman pentru smuls mila şi îmbogăţirea celor care, cumpărându-i, devin proprietarii lor.
România este un veritabil rai al ciudaților
Pe ce mă bazez când spun asta? Data de 21 septembrie, 2019. O fetiţă de 11 ani, Mihaela Adriana Fieraru, din Gura Șuții, Dâmbovița, pleacă de la şcoală spre casă, care se afla la câteva străzi distanţă. Nu mai ajunge. Disperată, mama iese în calea ei. Nu o găseşte. Toată localitatea se mobilizează să o caute. Sunt luate camere de supraveghere din comună. Fetiţa dispare la colţul unei străzi din apropierea casei, unde camerele nu băteau. Dar sunt martori, pentru că era miezul zilei şi strada era plină. Mai ales de copii care veneau de la şcoală. Care spun că lângă Mihaela a oprit o maşină, cineva dinăuntru a deschis uşa, iar fetiţa s-a urcat. Maşina este înregistrată pe camere cum pleacă din localitate. Spre seară, trupul Mihaelei este descoperit pe un câmp din apropierea localităţii. Fusese violată şi asasinată.
Maşina străină de localitate fusese închiriată de un olandez. Venise cu două zile în urmă în România şi plecase în ziua nenorocirii. Cu surprindere s-a descoperit, tot pe camerele de supraveghere, din Iaşi de astă dată, că olandezul mai fusese cu puţin timp în România. Şi că fusese văzut dând târcoale unui orfelinat, aflat nu departe de Iaşi. Unde se semnalase o agresiune asupra unui copil, dar pe care nu o mai rezolvase nimeni. Deloc coincidenţă, şi lângă Gura Şuţii, unde fusese ucisă micuţa Mihaela, exista un orfelinat. Mai mult ca sigur că pedofilul o atacase pe fetiţă crezând că este de la orfelinat şi nimeni nu-i va sesiza prea repede absenţa.
Cine îi indicase olandezului unde se află orfelinatele în România?
Adică terenurile de vânătoare pentru un prădător sexual, un pedofil dezaxat, care până la urmă, după cum afirmă olandezii, s-a sinucis? Presa a descoperit că întotdeauna când venea în România, olandezul era însoţit în avion de o familie. De fiecare dată, aceleaşi persoane se aflau cu el în avion. Aproape sigur era capătul de unde se putea începe destructurarea unei reţele de pedofilie. Nimeni nu a făcut nimic.
Cine şi de ce să-şi bată capul cu nişte suflete de copii, să descopere şi să destructureze reţele de pedofilie sau de trafic de carne vie, să prindă criminalii dezaxaţi care-i ucid sau îi chinuie, dacă nici măcar un individ, îmbrăcat în miliţian, care calcă în picioare toate regulile de circulaţie şi de bun simţ (amitiţi-vă cum o împingea cu vârful pantofului, fără să se aplece măcar, pe micuţa întinsă pe asfalt să vadă dacă mai trăieşte), nu poate fi condamnat pentru că a ucis un copil şi a mutilat un altul. Căci acea suspendare pe care a primit-o nu poate fi numită condamnare.
Editorialul VIDEO