După ce comunismul a interzis comerțul privat, consignația și talciocul reprezentau două surogate prin care se întâlneau cererea și oferta particularilor.
Pasajul Macca-Villacrosse a fost construit la sfârşitul secolului al XIX-lea şi s-a numit multă vreme Pasajul Băncii Naţionale, întrucât menirea sa era să ofere o cale de acces din Calea Victoriei înspre Bancă. De aceea intrarea principală a pasajului se află pe strada Eugen Carada, fostă Karagheorghevici, cu un portal încadrat de cariatide. În interiorul Pasajului Macca-Villacrosse, care îşi păstrează şi azi veriera originală care dă zilei „o lumină de acvariu”, şi-au avut redacţiile câteva reviste, sediul vreo două bănci şi s-au aflat numeroase magazine şi prăvălii.
După instaurarea regimului comunist şi abolirea comerţului particular, au fost amplasate aici câteva magazine „Consignaţia” – atât în corpul de clădire din intrarea principală, din care se desfac simetric braţele dublului pasaj, cât şi, îndeosebi, în latura sudică – Villacrosse. Magazinele Consignaţia constituiau o formă de comerţ privat intermediată de stat. Un particular se ducea cu un obiect, care putea fi un tablou de Luchian, dar şi un costum sau o cravată străină, la Consignaţia, i se făcea evaluarea de către un funcţionar, iar dacă obiectul respectiv găsea cumpărător în decurs de câteva luni, clientul îşi încasa banii din care statul oprea 10 sau 15 procente. Dacă marfa expusă nu se vindea, clientul şi-o lua înapoi.
În anii ’60, dar şi un deceniu mai târziu, magazine Consignaţia existau în Bucureşti, în afară de cele din Pasajul Macca-Villacrosse, în capătul dinspre Biserica Dintr-o Zi, lângă fosta cofetărie „Albina”, a Pasajului Imobiliara, care leagă strada Academiei de Calea Victoriei, şi alte câteva în spatele străzii Lipscani, în panta dinspre răsărit a străzii Smârdan, respectiv pe strada Covaci, aflată în imediata apropiere.
Amplasarea unor asemenea magazine în vechi vaduri comerciale, discretă şi, totodată, centrală, era din motive lesne de înţeles; în anii ’50, în vitrinele, dar mai ales pe rafturile lor se găseau obiecte venite din Occident, precum: ciorapi de nylon, fuste plisate din tergal, pulovere din Orion, lame de ras Gillette, cutii de Nescafé, cravate italiene... Lucruri care în vremea aceea nu se găseau în magazinele de stat, primite din străinătate în pachete şi vândute pe sub mână în Consignaţii sau Talcioc.
O altă modă, la mijlocul anilor ’60, au constituit-o icoanele ortodoxe expuse în număr mare în Consignaţia din Pasajul Macca-Villacrosse, precum şi în Pasajul Imobiliara. Cu circa 2000 de lei putea fi cumpărată o icoană pe lemn de la sfârşitul secolului al XVII-lea sau începutul secolului al XVIII-lea. Diplomaţii în post la Bucureşti au început să cumpere icoane şi s-a răspândit zvonul şi printre turiştii occidentali care veneau să viziteze individual România, numărul lor fiind pe atunci în creştere. Aşa s-a făcut că autorităţile au impus un aviz de patrimoniu, care era mai mult formal, după care s-au marcat icoanele ce nu puteau fi scoase din ţară. Concomitent, românii deveniţi colecţionari sau comercianţi de icoane au început să colinde satele, căutând exemplare vechi, atârnate pe pereţii din casele oamenilor, cărora le ofereau sume modice sau... icoane noi în schimb. Au apărut apoi la Consignaţiile amintite icoane pe sticlă, îndeobşte din secolul al XIX-lea, provenind din Transilvania. Era de bonton, dacă mergeai în străinătate, să duci în dar o icoană pe lemn sau una pe sticlă.
Consignaţia de pe strada Smârdan era profilată pe mobilă „stil”, tablouri, covoare, goblenuri. Existaseră în România multe covoare autentice, de Şiraz, Ghiordez, ai căror posesori fuseseră constrânşi să le vândă ca să supravieţuiască la începutul şi în decursul deceniului al şaselea. Se mai scoseseră atunci la vânzare şi scoarţe vechi, ţesute manual, la război, colorate cu culori vegetale, extrase din plante. Soseau uneori la Consignaţia lăzi de zestre din lemn care îi ispiteau doar pe colecţionari. Aceste magazine aveau specialişti cu pricepere, provenind adesea dintre vechii negustori, şi cu toate acestea se mai strecura câte un fals. G. Călinescu, care afecta gust şi iniţiere în arte plastice, a cumpărat fără să clipească două mici lucrări atribuite lui Grigorescu. Două falsuri. A fost nevoie de intervenţia prietenului sau Krikor Zambaccian, expert şi colecţionar, pentru ca scriitorul să-şi primească banii înapoi.
În 1957, un muzeograf pe nume Ion Bozeşeanu, asistent la Galeria Naţională, a furat de acolo un număr de 24 de tablouri pictate de Grigorescu, înlocuindu-le cu falsuri executate de el. Unul din tablourile furate, după ce trecuse prin mâna unui colecţionar, a fost revândut criticului de artă G. Oprescu, „care nu şi-a dat seama că este chiar tabloul recomandat de el să fie expus în expoziţia tezaurului”.
În jurnalul său – din care am citat mai sus –, întins pe o jumătate de veac, istoricul de artă Petre Oprea se opreşte asupra acestui delict: „Hoţul este Ion Bozeşeanu (...). El a sustras singur, de-a lungul mai multor luni, 24 de tablouri, înlocuite cu copii executate de el pe care le-a vândut unor colecţionari şi amatori de artă. Două împrejurări i-au fost favorabile. Întâi, fiind coleg de facultate cu gestionarul Mihai Pocloş, care răspundea de patrimoniul secţiei (...), această situaţie i-a permis să intre în depozit conform regulamentului de ordine interioară însoţit de încă o persoană, dar fără ca Pocloş să se asigure întotdeauna că se respectă întru totul această obligaţie. A doua împrejurare care l-a favorizat pe Bozeşeanu să intre de nenumărate ori în expoziţie a fost faptul că era secretarul expoziţiei Nicolae Grigorescu, a cărei pregătire a durat de la 10 iunie până la 25 iulie 1957, când s-a deschis pentru public”.
Toate tablourile sustrase au fost vândute de Bozeşeanu, mai arată Petre Oprea, cu sume variind între 2500-5000 de lei. Unul dintre cumpărători fusese, în decembrie 1958, compozitorul Marţian Negrea, care îi plătise lui Bozeşeanu suma de 10.000 de lei pentru două pânze. Istoricul de artă mai spune că Ion Bozeşeanu a fost la un pas să fie executat, întrucât cu câteva luni înainte să fie descoperit intrase în vigoare Decretul 318 din 17 iulie 1958, care pedepsea cu condamnarea la moarte orice delapidare sau prejudiciu adus statului („avutului obştesc”) care depăşea 100.000 de lei. Judecarea lui Bozeşanu a avut loc la trei săptămâni după intrarea în vigoare a acestui decret – pe 8 august 1958 –, iar prejudiciul, după calculul iniţial, depăşea 100.000 de lei. Totuşi, a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică şi confiscarea totală a averii. Cererea de despăgubire, adică de recuperare a celor 10.000 de lei, înaintată de compozitorul Marţian Negrea a fost respinsă de tribunal, deopotrivă cu o altă solicitare asemănătoare.
„L-am cunoscut mai îndeaproape pe hoţ – scrie Petre Oprea – spre sfârşitul anului 1957... Atunci am apreciat la Bozeşanu comportarea politicoasă şi degajată, cunoştinţele asupra operei lui Grigorescu, dar mai ales gustul de a se îmbrăca cochet, purtând cămăşi de mătase extrem de fine şi deosebit de albe.”
O altă formă de comerţ particular supravegheată de stat, importată din Uniunea Sovietică, a fost Talciocul aflat iniţial în Colentina, la capătul unor străzi mărginaşe, într-o groapă imensă, strămutat ulterior în Dudeşti.
Nespus de animat în anii ’50, târgul acesta se ţinea exclusiv duminica, frecventat de cohorte de oameni care coborau din vagoane la capătul tramvaiului 1. Se puteau cumpăra din Talcioc lucruri de îmbrăcăminte şi lenjerie „la pachet”, mobilă, cărţi, tablouri, gravuri, nenumărate obiecte, de la balene pentru cămăşi până la sobe şi maşini de gătit. Unii se duceau în Talcioc să cumpere lucruri pe care le revindeau tot acolo îndoit sau întreit.
Talciocul a fost o epopee a sărăciei, strâmtorării şi disperării. Nu şi-a găsit un rapsod pe măsură, deşi romanul lui G. Călinescu Scrinul negru începe la Talcioc, autorul consacrându-i o suită de pagini, însă în registru „ironic”. În Viaţa ca o pradă, Marin Preda evocă întâlnirea cu un fost ideolog marxist, Jacob Popper, ajuns să vândă chiloţi de damă în Talcioc.
O memorabilă sugestie despre tragismul Talciocului a lăsat în jurnalul său scriitorul Pericle Martinescu: „Privit de sus, de pe mal, târgul face impresia unui lagăr în care au fost îngrămădiţi până la refuz zeci de mii de oameni. Mulţimea e atât de aglomerată, încât nu se observă nicio mişcare şi nu se distinge niciun zgomot deosebit, deşi zecile de mii de oameni se învârtesc încoace şi încolo şi vorbesc în toate limbile şi despre toate lucrurile. Foşti capitalişti, foşti moşieri, foşti negustori, evrei, ţigani, profesori, artişti, scriitori – toate categoriile sociale sunt amestecate aici... Se află de vânzare tot ce a creat fantezia omenească în cursul secolelor, de la covoare persane până la aţă de cusut, de la aparate de radio până la cuie ruginite, de la bibelouri şi irigatoare până la izmene şi creioane”.