UN SECOL ÎNAPOI. În comuna doljeană Amărăştii de Sus, o lege nescrisă face ca sătenii să-şi înţepe şi acum morţii în inimă sau în stomac de frică să nu se transforme în strigoi. Pe uliţă sau la birt, nu e om să nu fi auzit cel puţin o poveste cu familii bântuite de rude venite de pe lumea cealaltă.
Amărăştii de Sus este un sat arid din Oltenia, închegat, ca orice sat de câmpie, în jurul unei străzi lungi, presărată cu case îngrijite, cu grădini mici şi uscate, mari şi pline de roadele pământului, laolaltă, un stadion "european" şi câteva cârciumi zgomotoase.
Dulcea linişte a satului e tulburată însă de o tradiţie din moşi-strămoşi, care-i duce pe tinerii mai "descuiaţi" la cap şi pe bătrâni laolalată cu o sută de ani înapoi: "omorâtul" strigoilor, adică al morţilor care s-au transformat în moroi (cum sunt numiţi strigoii în zonă) şi s-au întors să-şi bântuie neamurile. În Oltenia, astfel de practici de magie neagră sunt mai actuale decât în oricare altă regiune.
În 2003, câţiva săteni din comuna Celaru, judeţul Dolj, au dezgropat un mort, despre care aveau bănuieli că se transformase în strigoi, i-au scos inima, i-au ars-o, după care au băut cenuşa cu apă.
Cazul a făcut mare vâlvă, cei şase localnici au fost găsiţi vinovaţi de profanarea mormântului lui Petrică Toma şi au fost condamnaţi la închisoare şi la plata unor daune morale către fiica şi văduva defunctului. Se spune că doar cei care se nasc cu "tichie" pe cap sau cei cu ochi albaştri se transformă în strigoi, dar, astăzi, nu e mort în Amărăşti care să nu fie înţepat "preventiv" în inimă sau în burtă cu ţăruş încins, tocmai ca "să nu se scoale" din mormânt şi să le facă zile fripte celor vii.
"Era o femeie înfiptă care înţăpa toţ morţii"
Duminică după-amiază, câţiva vecini dintr-o "mahala" săracă a satului au făcut şezătoare spontană la poartă şi sporovăiesc vrute şi nevrute. "Trebile" pământului nu ard, recolta de grâu a fost bogată, bulionul pus la sticle şi animalele "potolite".
Când bârfa comunală se moleşeşte, discuţiile o iau la vale într-o zonă "underground". "Eee, pe mine nu m-ou bântuit morţii, pentru că i-am înţăpat în inimă pe toţi, că aşa e bine", însufleţeşte discuţia Dumitra L., o femeie zdravănă de 71 de ani. Nu cu mâna ei, prin "interpuşi" cu mult sânge rece în vine. "Era o femeie înfiptă, Florica lu` Niţulache, care înţăpa toţ morţii c-un dinte de dărac. Un ţăruş cu care dărăceam cânepa sau lâna. Îi dădeam şi ei ceva acolo, că doar nu făcea gratis. Acu` a murit fomeia asta. Mai e un ţîgan la marginea satului care am auzit că înfige ţăruşu`, da` io nu-l cunosc. Am auzit de la ai lui Pantilică că l-au înţepat pe ăl bătrân acum o lună", continuă femeia cu faţa brăzdată de linii adânci.
După moarte, se spune că sufletul celui îngropat nu se mulţumeşte să fie pomenit timp de patruzeci de zile sau să bea paharul cu apă ori cu vin aşezat de familie pe pervazul ferestrei şi să se ridice la cer. Astfel, spun sătenii, spiritul omenesc iese din mormânt, devine moroi şi se întoarce acasă să-şi terorizeze familia: sparge noaptea vesela, "ia" vitele sau chiar "trage" după el rudele.
Dacă strigă noaptea la rude, nu trebuie să răspundă
Dacă încerci să-i contrazici, nu-ţi dau pace. Spun la unison că au cunoscut şi auzit de-a lungul timpului poveşti de groază. Odată deschisă Cutia Pandorei, poveştile curg gârlă. "Pe fina mea au dezgropat-o acum cinci-şase ani. Se făcuse strigoaică şi venea noaptea şi dădea strigare: se băga-n căpistere (unde se frământă pâinea), intra-n dulap şi trăncănea şi hurducaia farfuriile, dădea iama-n bătătură la animale, făceau urât de tot. Şi-au data sama că e strigoi şi s-au dus la cimitir s-o dezgroape. I-au înfipt undreaua-n inimă şi s-a potoloit. Chiar de la fi-sa ştiu", dă asigurări iniţiatoarea discuţiei.
Gura satului spune că în primele şase săptămâni de la înmormântare se vede dacă mortul a fost sau nu strigoi. În tot acest timp, dacă n-au apucat să-l înţepe în inimă şi se transformă în strigoi, el vine noaptea şi ia laptele de la vaci, iau mana grâului, puterea oamenilor, aduce grindină sau secetă şi "chiar mănâncă din neam", adică îi trage după el şi pe cei înrudiţi. Dacă strigă noaptea la rude, ele nu trebuie să răspundă, altfel amuţesc. Dacă au trecut patruzeci de zile şi mortul nu dă niciun semn, înseamnă că rudele pot dormi liniştite.
"Venea la miezul nopţii, vărsa căldarea cu apă, speria găinile"
"Pe mama lui Gheorghiţa lu` Referenţu au dezgropat-o. Făcea urât, urât, venea la miezu` nopţii şi vărsa căldarea de apă-n tindă, trântea oalele înşirate pe sârma, bătea în geam, speria găinile, se băga-n pat la ei şi câte şi mai câte. Femeia asta mai avea două surori. Cu una din ele stătuse în casă. Asta când i-a povestit aleilalte, aia n-a crezut-o. Ca să se convingă a venit să doarm-o noapte acolo. Şi la fel a fost. Au chemat preotul să sfinţască casa, să facă slujbă de deochi, dar nimic. S-au interesat la lume şi-au dezgropat-o. Altfel venea şi lua din neam, din familie", intervine în discuţie Gina Luţă, o localnică de 35 de ani, cu basma înnodată în creştetul capului şi şorţ tras peste pantaloni.
Din când în când o mai completează maică-sa. "Au găsit-o-ntr-o dungă în mormânt. Şi mi se pare că i-au scos inima cu totul", adaugă Viorica Luţă, 63 de ani.
Nici nu se compară însă cu istorisirea bărbatului ei. Marcu Luţă, 65 de ani, se jură că a văzut "cu ochii lui" o femeie moartă de câteva zile ghemuită lângă cimitir, chiar "în amiaza mare". Şi nu o dată, de două ori. "M-am dus la ea şi-am strigat-o. Lionicooo, Lionicoo şi ea nimic, m-am apropiat de ea şi nu mai era. Şi-asta nu e poveste, am văzut-o cu ochii mei. A doua zi am văzut-o iar. Şi se adeverise că era strigoaică. Vorbea tot satul că îl bântuise pe bărbatu-so şi pe ai căşii până au dezgropat-o şi au împuns-o-n inimă", conchide serios bărbatul.
"Nu putem judeca o practică tradiţională cu mentalitatea contemporană"
Ioana Popescu, director de cercetare la Muzeul Ţăranului Român spune că astfel de practici persistă la ţară, unde lumea este strâns legată de comunitate. "Ideea că suntem o comunitate funcţionează perfect în societăţile tradiţionale. În această comunitate, se întâmpla foarte des ca dintr-un motiv sau altul, după ce un membru al familiei sau al comunităţii dispărea, să se întâmple ceva rău. Şi atunci s-a făcut legătura cu plecarea mortului: cum că i-ar trage după el pe cei rămaşi în lumea cealalată, de drag, ori că se întoarce să le facă rău duşmanilor". Cercetătoarea atrage însă atenţia că "nu putem judeca cu mentalitatea noastră contemporană o practică tradiţională, creată la un moment dat de o mentalitate colectivă".
"PREVENIRE"
Mortul bine-păzit, pisicile închise, ca să nu se facă strigoi
Cu câteva particularităţi în funcţie de zonă, tradiţia spune că sunt sortiţi să se transforme în strigoi oamenii care se nasc cu tichie pe cap, cei cu ochii albaştri, copiii nebotezaţi, morţii care în timpul vieţii au făcut multe rele, cei care mor spânzuraţi, înecaţi sau împuşcaţi sau morţii nepăziţi peste care au trecut pisici, câini, şoareci, găini sau alte pasări.
De aici datina de a păzi mortul cât este în casă şi, în unele locuri, chiar de a se închide toate pisicile în acest timp. Pentru a preveni metamorfozarea mortului în strigoi, oamenii au dezvoltat tot felul de practici. Deşi cea mai sigură din ele rămâne împunsul inimii înainte de înhumare, mai sunt cunoscute şi alte practici, de la sat la sat.
În Bihor, văduvele dormeau cu câlţi între picioare ca să nu se urce strigoiul în pat. În satele din Oltenia, mortul este tămâiat, pentru alungarea spiritelor rele. În drum spre cimitir se presară grâu peste capul acestuia din acelaşi motiv.
În alte zone, defunctului i se mai pune în sân o cârpă cu seminţe de mac, dar şi pietricele, în ideea că strigoii vor fi ocupaţi să le numere şi nu vor mai avea timp să dea pe acasă. Altora li se băteau cuie în călcâie ca să nu mai poată merge sau li se puneau cuie în gură.