Reporterul revistei „Realitatea Ilustrată” Alex F. Mihail publica în numărul din 21 august 1935 articolul „De vorbă cu moșnegii”.
După ce am văzut ce povești a auzit de la Moș Toma și de la Moș Iancu, acum să vedem ce povești îi spune Mos Nae:
Un alt moşneag bucureştean, nu prea bătrân, Nae Rădulescu - cu care am stat de vorbă – se mândreşte că are părul tot negru. Moşul acesta - un sfătos bun de glume - mi-a povestit despre petrecerile din grădina „Eliade”, de la Moşi, apoi despre grădina „Bordeiu”, de la Floreasca, despre grădina „Diaferu”, unde se ridică acum cetatea universitară, despre „Livada cu duzi”, de la Abator şi despre alte grădini vestite, pe unde se făceau odinioară zaiafeturi.
De asemeni, mi-a vorbit de felul, cum se scălda lumea în Dâmboviţa, prin dosul Hanului Manuk (Hotel Dacia de azi), pe locul unde acum sunt un şir de prăvălii şi hala Ghica-Vodă.
Atât pe acolo, cât şi prin alte puncte ale Dâmboviţei, prin mijlocul oraşului, precum şi ale Colentinei, populaţia de ambele sexe se răcorea de-a valma, în râu, mai ales în zilele de mare arşiţă ale lunii lui Cuptor, cum sunt şi acum pe la noi.
Moş Nae, de copil, era băiat în prăvălia cârciumarului Neagu Dumitrescu, de la poarta Hanului Manuk.
De altfel, chiar în curtea hanului - ne spune Moş Nae - erau diferite prăvălii.
Se mai văd şi azi, în incinta Hotelului Dacia, uşile cu zăbrele vechi şi zidite (mult mai târziu) ale acestor dugheni bătrâneşti.
- Drac de copil, mă furişam pe un gang şi o uşă dosnică, chipurile să aduc apă din gârlă - povesteşte Moş Nae - dar eu priviam cum se scaldă lumea în dosul hanului Manuk. Pe atunci nu existau ştranduri, ţinu să amintească interlocutorul nostru.
Povestirile lui Moş Nae sunt susţinute de desenurile în culori ale pictorului Preziosi, care s'a rătăcit prin Bucureşti în primii ani ai domniei lui Vodă-Carol, aşa că trebuie să-l credem şi pe moş Nae în cele ce istoriseşte.
Iată una din amintirile sale:
- Mai ales era renumită grădina de la „apele minerale” - ne spune Moş Nae – căci lumea putea acolo să se scalde, să bea apă minerală şi să se plimbe prin crâng. N’a rămas, până în zilele noastre, ca amintire, decât numele străzii „Apele minerale“, pe la podul „Lemaitre”.
- Dar de ce-i zicea locului „Apele minerale”? - am întrebat.
- Apoi era acolo un isvor cu apă ruginie, căruia îi ieşise faima că e bună de leac. Păcat că isvorul a fost astupat, când s’a făcut podul de piatră...
Pe atunci erau acolo pomi mulţi, verdeaţă, viţă sălbatecă, tufişuri... dacă intrai nu te mai vedeai. Îndeosebi femeile care doreau să aibă copii veniau să bea „apa minerală”... Cum beau, mai ales dacă făceau şi o preumblare prin crâng, rămâneau pe dată „borţoase”...
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul istoric