Dumnezeu nu ne veghează pe toți. Pe unii îi iubește mai mult, pe alții deloc. E dreptul lui. Domnul Iancu fusese condamnat la patru ani de închisoare, după ce, în fond, un judecător îl achitase. Dar cine suntem noi să punem la îndoială mintea și judecata unor oameni ?
Viața nu poate merge mai departe fără uitare și iertare, așa că se hotărâse să uite și să ierte cât va putea. Ca un căpitan de vas care simte că i se scufundă vaporul, iar singura salvare constă în aruncarea peste bord a lucrurilor de care se poate lipsi. Domnul Iancu a hătărât că se poate lipsi de orgolii, ură, încrâncenare, răzbunări, ranchiună. La ce i-ar fi servit ?
Și dacă v-aș spune că era nevinovat, m-ați crede? Sigur că nu. A făcut el ceva greșit de a ajuns în pușcărie. În definitiv, toți spun că sunt nevinovați, de ce să ne mai obosim să-i credem?
Acum vreo sută și mai bine de ani, Balzac spunea că jumătate din societate își petrece viața observând ce face cealaltă jumătate. Vin și eu cu o completare din zilele noastre – după care prima jumătate o denunță pe cea de-a doua și astfel se naște un popor de infractori.
Cam așa se petrecuseră lucrurile și cu domnul Iancu. Într-o zi, finul lui preferat – Paul- căzuse pe mâinile nemiloase ale procurorilor. Ce era să facă? Doar n-o să se ducă la pușcărie. Că vorba aia, decât să plângă mama lui, mai bine bocește mama altuia.
Și cum cel mai la îndemână îi fusese să zică lucruri despre persoanele apropiate (doar nu era să denunțe niște străini), ajunsese să-l acuze pe nașu- domnul Iancu. N-avea mustrări de conștiință, că domnul Iancu era bătrân și n-avea cine-l plânge.
Anchetatorii încropiseră, plini de fericire dosarul, dar parcă nu erau pe deplin mulțumiți. Domnul Iancu nu luase banii ăia pentru el. De asta erau siguri. Doar că trebuia să găsească o metodă ca să-l determine să vorbească.
Ți-ai găsit! Ultimele rămășițe de demnitate și bun simț zăceau pe fundul sufletului acestui om. Domnul Iancu era ca o stâncă de la care nu puteai smulge nimic. Nici măcar cele cinci luni de arest preventiv nu-l făcuseră mai vorbăreț, din contră. Se gândea, în sinea lui, că n-avea niciun rost să-i mai facă și pe alții să sufere.
- De ce să distrug eu viața altcuiva? La ce-mi servește? - Scapi de pușcărie, la asta îți servește, îl sfătuise un coleg de celulă. - Libertatea e mai grea ca o carceră, dacă se obține călcând pe cadavre. - Măi, da ce filozof ești! Lasă, că te văd eu când o fi să execuți câțiva ani!
A trecut prin toate fazele prevenției. Societatea putea respira ușurată – un infractor mai puțin pe străzi. Domnul Iancu, un bărbat de 68 de ani, lovit crunt de căteva boli cronice care-l țineau mai mult în pat, nu mai putea fi vătămător pentru lume.
Tânjea din când în când după o gură de aer curat, nefiltrat de gratiile pușcăriei. Libertatea e mai dulce când știi că îți este interzisă. Minutele pe care le petrecea în fața instanței de judecată prețuiau acum cât zilele. Se bucura ca un copil când era plimbat cu duba pe la instanțe pentru prelungirea arestului preventiv. Declara contestații numai să-l aducă și pe el cineva printre oameni.
La fiecare termen de judecată auzea lucruri îngrozitoare, încât ajunsese să creadă despre sine că lăsat liber ar traversa prima frontieră care i-ar ieși în cale, doar ca să se sustragă urmăririi penale.
Și dacă era adevărat ce spuneau procurorii? Dacă era, într-adevăr, un pericol social ? Naiba mai știe ce putea să facă dacă îl lăsau liber.
- Ce-a zis? Vrea să vorbească? L-a întrebat procurorul de caz pe comisarul ce-i tot lua declarații domnului Iancu. - Nimic. Zici că e amnezic. Nu știe pe nimeni și nu cunoaște nimic. - Eh, m-am săturat. Îl trimit în judecată. Să se spele instanța cu el pe cap că mie mi-a ajuns. N-are decât să plătească singur, dacă e fraier.
Și uite așa ajunsese domnul Iancu la pușcărie. Schimbase arestul preventiv cu șederea de lungă durată, iar asta îl amăra cumplit. Trăsese nădejde că va scăpa după ce judecătorul din fond îl achitase, dar în apel toate i-au ieșit pe dos.
Nevastă-sa a murit imediat după terminarea procesului, lovită, din senin, de un cancer care își alesese prost victima. Cu ce greșise femeia asta? Nu vom ști niciodată, dar, înainte să moară, a jurat să-i bântuie pe toți din fundul mormântului. În locul lor, eu m-aș teme. Doctorii erau convinși că supărarea îi alterase starea de sănătate, iar de aici până la groapă nu mai era decât un pas. Pe care l-a făcut în liniște, neplânsă, dar regretată.
Dar să revenim. Domnul Iancu primise cei patru ani de pedeapsă cu o resemnare amestecată cu teamă. Cu cine o va lăsa pe Maria, soția lui? Cine va avea grija ei?
N-a mai fost cazul, că biata de ea s-a stins cum vă spuneam mai sus – ca o lumânare mângâiată de vânt – încet și previzibil.
Domnul Iancu n-a văzut-o moartă – nu i-au dat voie să meargă la înmormântare. Nu mă întrebați de ce, că n-aș putea să vă răspund. Rămas singur, inima i s-a stafidit de-a binelea și toate bolile l-au năpădit.
- Ține-te tare, nea Iancule, îl îmbărbătau colegii de cameră. Ieși repede de aici, că ești bătrân și bolnav, ai să vezi.
După nici un an, sănătatea lui era șubredă de-a binelea. Cu mari eforturi reușea să supraviețuiască. Pachete nu primea niciodată, că îl uitaseră toți, așa că se mulțumea cu hrana obligatorie din pușcărie. Între timp, doctorii îl declaraseră inapt de muncă, astfel că nu avea niciun câștig la zilele ce-i mai rămăseseră din pedeapsă.
A făcut prima cerere de eliberare condiționată. Slăbit și strivit de boală, s-a înfățișat în fața judecătorului care avea să-i decidă soarta. Era o femeie înspăimântătoare. Avea o frunte ridată și crudă ce anunța pedepse capitale.
Domnul Iancu nu spera nimic. Deși comisia din penitenciar îi avizase favorabil cererea de liberare, judecătoarea nu părea să dea doi bani pe ce au zis alții.
- În sala mea eu hotărăsc cine pleacă și cine rămâne. Vă ascult.
Domnul Iancu a făcut greșeala să îi spună că e nevinovat. Nu-l învățase nimeni că e ultimul lucru pe care trebuie să-l rostești când vrei să ieși condiționat. Iar avocatul desemnat din oficiu era mai nepăsător ca un perete. Singura lui preocupare era să își bifeze în agendă prezența și numărul de dosar.
- Domnule inculpat, instituția liberării condiționate se aplică doar celor care admit că sunt vinovați, acceptă că au greșit și regretă. Dumneata vii să-mi vorbești de nevinovăție? Unde e umilința? Unde e căința? Voiam să te văd resemnat și supus. - Mă iertați, doamna președinte. - Lăsați iertarea că nu suntem în biserică. Câte să ierte și Dumnezeu ăsta? La noi, aici, e cu respectarea unor condiții, nu cu iertare și milă cerească. - Am respectat toate condițiile, doamna președintă, chiar și comisia a zis. - Am văzut și eu ce a zis comisia.
Judecătoarea a zâmbit neîncrezătoare. Habar n-avea ce scria în dosar. Îl primise târziu și îi era lehamite de toți boșorogii ăștia infractori care se dădeau bolnavi ca să scape de pușcărie.
Domnul Iancu a început să tușească. Greu și apăsat de ziceai că își găsește sfârșitul. Judecătoarea ura persoanele care tușesc. O irita teribil zgomotul plămânilor și considera că este un gest de nepolitețe crasă să tușești în fața instanței de judecată. Abia se abținea să nu răbufnească, dar se citea pe fața ei că mai are puțin și explodează. Nările i se măriseră atât de tare, încât aveai impresia că o să scoată flăcări.
Doar privind-o, realizai că niciun pictor nu ar putea să redea cu adevărat răutatea ce se citea pe chipul ei.
- N-aveți nicio zi de muncă și vreți să fiți liber? Cu ce ați pierdut timpul în detenție?
Deschisese și ea coperțile dosarului și primul lucru pe care pusese ochii era lipsa zilelor de muncă ale inculpatului. Domnul Iancu s-a apropiat de microfon, încercând să explice de ce nu muncise. Încălțat în pantofii lui fără șireturi, din care carnea ieșea pe dinafară, părea mai degrabă un cerșetor aflat la marginea dintre viață și moarte.
- Sunt inapt de muncă, doamna președinte. Am foarte multe boli, iar doctorii mi-au interzis să muncesc. - Ce convenabil! Nu vă lasă medicii...
A urmat o scenă mută, dar plină de semnificații. Femeia asta n-avea niciun gând să-i admită cererea.
- Doamna președinte, credețimă că mi-aș fi dorit să muncesc, dar chiar nu mă țin picioarele. - Există munci ce pot fi făcute și stând jos, i-a replicat judecătoarea. Totul este să vreți. - Există documente medicale la dosar, doamna președinte – 6 luni nu m-am putut ridica din pat. Am stat internat la infirmerie.
Sentința a fost previzibilă – cererea de liberare condiționată era respinsă. Motivarea – inculpatul nu îndeplinea condițiile. A primit și interdicția de a formula noi cereri de liberare condiționată timp de 10 luni. Trebuia să muncească pentru a dovedi instanței că poate fi redat societății.
Cauza lui nu era cu nimic mai importantă decât a altor deținuți. Judecătoarea aruncase dosarul cu indiferența cu care te descotorosești de o carte unanim considerată proastă. Cât de ușor e să te joci cu destinul unui om.
Domnul Iancu nu era decât un infractor, care se agăța cu disperare de boli mai mult sau mai puțin imaginare, ca să scape de pușcărie. Noroc că există pe lume judecători vigilenți, care fac zid în fața nedreptăților. Nu se așteptase nimeni să-l vadă întors înapoi după gratii.
- Iancule, ce dracu, mă? De ce nu ți-a dat drumul ?
Nu le-a răspuns. Nici el nu înțelegea prea bine. Avea aproape 71 de ani. Ce pretenții de reeducare să mai ai la vârsta asta?
- Sunt prea bătrân să mai scoată ceva din mine. Măcar de m-ar lăsa să mor acasă, în patul meu.
Nu l-au lăsat, dar măcar a murit printre oameni. În liniște, fără să tulbure pe nimeni – cu capul pe masă, în timpul mesei de prânz.
Peste două săptămâni are termen pentru liberare condiționată. Au trecut cele 10 luni de interdicție.
Moartea, însă, e mai eficientă decăt sistemul și nici nu e pretențioasă cu cei pe care îi judecă – trebuie să îndeplinești o singură condiție – să fii în viață atunci când ți-o ia.