Cătălin Ştefănescu se încăpăţânează de un deceniu să garanteze 100% pentru calitatea emisiunii pe care o realizează şi o moderează la TVR 1. Şi, ca să marcheze împlinirea sumei rotunde, show-ul s-a modificat, ici-colo, prin părţile esenţiale.
EVZ TV: V-aţi mărit, îmbogăţit. În ce constă schimbarea de format la „Garantat 100%”? Cătălin Ştefănescu: Acum avem un program de 70 de minute, cu mai mulţi invitaţi şi cu mai multe rubrici. Prima parte e dedicată oamenilor care veneau de obicei la „Garantat 100%”, adică oamenilor expuşi de obicei pe scena publică şi care sunt catalogaţi ca repere ale lumii dinspre care vin. Aceştia aduc la emisiune fie un obiect, fie o carte, fie un CD cu muzică sau un bilet de spectacol, ceva de care îi leagă afectiv o poveste. Iar această poveste este împărtăşită publicului. La sfârşitul întâlnirii cu aceştia, cineva din public câştigă acel obiect. Este o campanie discretă de a deschide gustul publicului pentru cărţi, filme, teatru. Mai există o rubrică nouă, cu taximetrişti, care povestesc despre cum se vede România din taxi. La mijlocul emisiunii, apelăm la arhiva „Garantat 100%”; e vorba de un soi de inventar al filmelor care au fost apreciate de-a lungul timpului.
Partea a doua a emisiunii ce conţine? Partea a doua o dedicăm tinerimii, artiştilor, cercetătorilor tineri care fac ceva special şi care se pregătesc, mai mult sau mai puţin lăsaţi, să alcătuiască viitoarea elită a ţării. Mesajul final e că există şi lucruri frumoase şi fascinate pe lumea asta şi cu cât acestea devin mai puţine, cu atât trebuie protejate mai mult.
Şi care sunt, de exemplu, cărţile şi filmele care te-au influenţat? Cu ce ai veni tu în emisiunea ta? O să spun de cărţile din copilărie, adolescenţă, care m-au modificat radical. Prima carte e „Doi ani de vacanţă” (Jules Verne), pe care mai târziu am redescoperit-o în „Împăratul muştelor”, de William Golding. Pe urmă au fost marile legende ale lumii, repovestite româneşte. Iar din categoria filmelor, primele două care m-au modificat au fost „Călăuza” lui Tarkovsky, apoi „Conversaţia” lui Francis Ford Coppola.
Pentru că ai adus vorba de „Împăratul muştelor”, există ecranizări nu foarte fericite ale cărţii tale preferate... O carte e un obiect care există fizic, poţi să-l pipăi. La un moment dat, mă contraziceam cu Alexandru Dabija în ce priveşte subtilitatea, impactul şi rezistenţa în timp a cinematografului versus teatru. Eu eram de partea cinematografului, el a teatrului. Şi mi-a dat un contraargument de o simplitate dezarmantă. „În momentul când ţi-am tras ştecherul din priză, miracolul tău s-a terminat”. Aşa e şi cu cartea şi filmul. Relaţia afectivă pe care o legi cu o carte e cu totul altceva decât cea pe care o stabileşti cu filmul. Filmul e cu totul altă lume, alt univers decât cartea, de fiecare dată avem regretul că filmul nu a spus suficient din extazul şi nebunia cărţii. Dar nu asta e treaba filmului. E bine să faci efortul să vezi filmul separat de cartea care l-a inspirat.
De unde această răbdare de a-ţi asculta interlocutorul? Răbdarea vine de la şcoala pe care am făcut-o (n. r. - Facultatea de Litere din Cluj), pentru că de felul meu eram foarte guraliv, iar în preajma mea nu se vorbea prea mult tocmai pentru că vorbeam eu suficient. De la şcoală am învăţat să ascult, pentru că trebuie să-i asculţi pe ceilalţi, ca să poţi să emiţi la rândul tău o părere. Prima dată am ascultat din politeţe; nici măcar din politeţe, ci din jena de a nu fi taxat drept mitocan. Politeţea o descoperi pe urmă, e un proces mai lung.
Există la tine o anumită delicateţe sufletească, uşor de detectat în emisiunea pe care o faci. E vorba de latura feminină din tine? Aş spune că e vorba de o anumită insurecţie a sensibilităţii, pe care o simt uneori. Dar sensibilitatea nu e deloc numai atributul femeilor. Cred că lucrurile astea sunt împărţite egal ambelor sexe. Mai mult sau mai puţin disimulat. Dacă e să mai spun ceva despre treaba asta, am constatat că, în general, femeile au o formă de seninătate şi eleganţă pe care mi-aş dori-o.
Inviţi şi prieteni în platou? Pe unii dintre ei îi ştiu din afara emisiunii, cu ei mi-e cel mai greu. E greu să faci emisiuni cu prieteni.
De ce? E foarte nepotrivit pentru cel care te priveşte să împarţi ceva dinainte cu invitatul. Lucrurile astea uneori se simt. E ca şi cum ai ascunde ceva de cei care te urmăresc, ca şi cum ai împărţi cu invitatul nişte poveşti pe care nu le poţi spune în faţa publicului. Alexandru Dabija şi Marcel Iureş sunt doi oameni pe care am privilegiul să-i numesc prieteni. Obsesia mea a fost, de când am început cu ei „Garantat 100%”, să-i invit în fiecare an. Am început sub semnul prezenţei lor şi acest lucru s-a dovedit fast.
Cum ai primit nominalizarea făcută de „Caţavencu” în clasamentul celor mai sexy intelectuali? Face parte din joc. Un asemenea calificativ nu te mulţumeşte, dacă vrei să dormi noaptea liniştit. Dar, în cazul ăsta, e vorba de o instituţie serioasă. Şi nominalizarea trebuie luată exact ca o joacă, o secvenţă de amuzament.
Jucai fotbal pe maidan în copilărie? Nu am jucat. Am jucat baschet şi tenis, iar la fotbal eram o catastrofă şi mă puneau portar atunci când lipsea oricine ar fi putut să facă decent treaba aia. Dădeam cu stângu-n dreptu’, aşa era la fotbal. În schimb eram, păstrând proporţiile şi glumind, eram un soi de Jose Murinho, adică un antrenor care nu făcuse fotbal. Murinho a fost translatorul unui antrenor şi a devenit, la rându-i, un mare antrenor. La capitolul strategie în teren eram foarte bun. Mi-am însoţit prietenii pe stadioane, am avut trei prieteni foarte talentaţi la fotbal şi i-am urmat ani la rând la meciuri, pe stadioane.
Crezi că doamna Udrea o să reabiliteze Govora? Habar nu am. M-am obişnuit în timp să-mi spun părerea acolo unde măcar îndrăznesc să cred că am una. Am fost de câteva ori la Govora şi e dezastru.
Mai ai colecţia de cipilici? S-au adunat vreo 60 de bucăţi, dar nu le mai port. Adevărul e că am trecut acum la un soi de austeritate vestimentară şi mi-e mult mai OK, dacă vrei, mi-am depăşit faza feminină cu boala pentru ţoale. O vreme le-am ţinut expuse, pe urmă m-am mutat şi nu am mai avut loc să le expun, stau prin nişte cutii.
De unde a venit pasiunea asta a ta pentru cipilici, ce reprezintă pentru tine, un fel de colecţie multiculturală? Am analizat treaba asta...După ce m-am tuns, pentru că aveam părul mare şi eram un rocker cu toate însemnele, simţeam nevoia să pun ceva pe cap tot timpul. M-am tuns atunci pentru că aveam o demnitate oficială la TVR Cluj. Eram director de programe şi nu lua nimeni în serios un nene cu părul prins la spate. După ce m-am tuns, am căutat tot felul de băşti pe care le schimbam destul de des, ca să nu mă plictisesc. E clar că a fost o problemă nevrotică. Tot muntele ăsta de şepci a fost rezultatul unui soi de nevroză.
DUMINICĂ, 23.20, TVR 1