Românca despre care Charlie Chaplin spunea că este, alături de Winston Churchill şi Albert Einstein, unul dintre cele mai mari genii pe care le-a cunoscut vreodată omeniriea, este comemorată în Europa.
Clara Haskil, una dintre cele mai mari pianiste ale lumii, cea pentru care celebrul Charlie Chaplin şi-a cumpărat cândva un pian marca Steinway, şi-a găsit tragicul sfârşit pe 7 decembrie, cu 48 de ani în urmă. Aproape la fel de mulţi ani au trecut de când pianista, născută în Bucureşti în 1895 şi apreciată, alături de Arthur Rubinstein, Vladimir Horowitz, Claudio Arrau, Vladimir Ashkenazy sau Glenn Gould, drept unul dintre cele mai mari genii pe care le-a cunoscut vreodată omenirea, a fost uitată în ţara ei.
În timp ce în România nimic nu aminteşte de Clara Haskil, în Elveţia o stradă şi o piaţă îi poartă numele. În Vevey se organizează o dată la doi ani Festivalul Clara Haskil, unul dintre cele mai importante concursuri de pian din lume, iar în Marea Britanie se va lansa, în ianuarie 2009, cartea "The Shameful Peace", scrisă de Frederic Spotts, în care este inclusă şi o biografie a Clarei. Autorul relatează despre câteva personalităţi ale vieţii franceze care au supravieţuit ocupaţiei naziste în Franţa, printre care Jean Gabin sau Jean-Paul Sartre, dar şi Clara Haskil. Acesteia din urmă, Spotts îi dedică un capitol în care aminteşte de greutăţile cu care s-a confruntat artista evreică de origine română de-a lungul şederii sale în Franţa.
Haskil, care în cele din urmă a primit Gradul de Cavaler la Legiunii de Onoare Franceze, a fost mai expusă, spune Spotts, atât pentru că era româncă, cât şi pentru că era evreică. Volumul, una dintre nenumăratele biografii internaţionale ale pianistei, va fi lansat pe 6 ianuarie, anunţă editura "Yale University Press", cu o zi înainte de ziua de naştere a Clarei Haskil.
Ultimul Crăciun cu Charlie Chaplin
Regizorul şi actorul Charlie Chaplin, care o cunoscuse în exilul lor comun în Elveţia, a apreciat-o chiar mai mult, afirmând cândva: „în viaţa mea am întâlnit trei genii, pe Clara Haskil, pe Einstein şi pe Winston Churchill“. Prietenia dintre modesta pianista româncă şi marele om al filmului a fost una profundă şi importantă în viaţa amândurora. Cei doi s-au cunoscut în Vevey, localitatea unde se stabilise şi Clara, la o vreme după ce s-a refugiat în Elveţia şi unde locuia şi familia Chaplin, cei doi s-au întâlnit în casa unor pritenei comuni. Chaplin a ascultat-o cântând la pian, i-a spus că este „o foarte mare artistă“, iar ea a râs în loc de răspuns. „Acesta a fost începutul prieteniei noastre“, scria Chaplin mai târziu.
Clara, o pianistă trecută de 50 de ani, apreciată de critică şi de alţi muzicieni, dar cu succes mediu la public, a petrecut, începând cu anul 1953, multe seri în casa familiei Chaplin, inclusiv ultimul său Crăciun din 1959. Un an mai târziu, cu câteva săptămâni înaintea Crăciunului, Haskil aflată în turneu, soseşte în Gara Centrală din Brusselles, se impiedică de o treaptă, cade, se loveşte la cap, iar pe peste câteva ore, deşi este operată de urgenţă, se stinge. În zorii zilei de 7 decembrie i se ia amprenta în gips ale genialelor sale mâini, iar la dorinţa Reginei Belgiei, trupul neînsufleţit al pianistei va fi păstrat încă o zi în Bruxelles, astfel încât însăşi Majesatea Sa să îşi poată lua rămas bun, apoi este transporat la Paris şi înmormantat în cimitirul Montparnasse.
O bursă de la Regina Elisabeta
Viaţa şi cariera Clarei Haskil, considerată de unii dintre biografii săi, precum Eike Wernhard, drept un „mit“, s-a derulat, însă, cu totul altfel decât ultimii zece ani din acesta. A avut de îndurat necazuri pe care mulţi artişti le cunosc şi astăzi. La numai 6 ani Clara a intrat la conservatorul bucureştean, unde talentul său de „copil minune“ nu a fost, din păcate, apreciat ca atare. Regina Elisabeta, căreia i-a atras atenţia cu talentul său, i-a oferit o bursă, iar la 7 ani Clara studia deja în Viena.
După părerea unchiului sau, Avram Moscuna, care o avea în grijă, nici Viena nu era „suficientă“ pentru talentul Clarei, aşa că cei doi s-au mutat la Paris, unde Clara urma să ia lecţii cu Alfred Cortot, acelaşi care mai târziu l-a avut ca elev şi pe Dinu Lipatti. La 14 ani, Clara Haskil a abosolvit Conservatorul din Paris. La criticile şi refereniţele excelente pe care le primise, nimeni nu ar fi zis că va avea probleme să îşi câştige singură existenţa. O problemă, însă, a fost sănătatea ei. O scolioză gravă o leagă de pat şi un corsaj de gips îi obligă mâinile la nemişcare. Patru ani petrece pianista încorsetată într-un pat de spital, în localitatea franceză Berck-sur-Mer.
Clara Haskil - Bach Toccata in E minor:
Susţinătoarea lui Dinu Lipatti, protejata lui Herbert von Karajan
Abia în 1918 Clara se reaşează la pian. Concertele ei sunt recompensate cu critici dintre cele mai bune, dar aproape nici unul nu îi asigură un succes constant. Parisul nu o vrea, s-ar putea spune, şi nici concertele susţinute în Belgia, Elveţia sau Statele Unite, în pofida critcilor extraordinare, nu aduc noi anagjamante, prin urmare nici independenţa finaciară.
În Elveţia, unde ea susţinuse mai bine de douăzeci de concerte, nu putea rămane mai mult, deoerece avea un paşaport românesc, dar nu şi o viză de şedere şi nici permis de muncă.
Aceiaşi i-a fost soarta şi în Satele Unite, unde, chiar dacă presa newyorkeză scria că „prestaţiile lui Haskil sunt mai mult decât o manifestare muzicală, ele ne fac martori a unificării omului cu geniul“, artista rămâne fără succes.
Parisul „cerea“ spectacol pe scenă, ceea ce pianista chinuită de scolioză nu putea oferi. Înfăţişarea ei simplă, nepretenţioasă, nu „încanta“ publicul parizian dornic de senzaţie. Haskil (Foto: Actualitatea Muzicală) era nevoită să trăiască din bunavoinţa altora, prcum cea a Prinţesei Winnaretta de Polignac sau, mai târziu, a Contesei Pastre, o mecena franceză a vremii. Pentru primul concert cu orchestra în Elveţia, gajul Clarei a constat într-o rochie de seară. Criticile, însă au fost fantastice şi, de data aceasta, i-au adus pianistei angajamentele sperate. Viaţa Clarei Haskil ia, la 50 de ani, o întorsătură incredibilă. Între 1952 şi 1957, ea susţine peste 80 de concerte pe sezon, în Europa, Satele Unite şi Canada. Herbert von Karajan o invită într-un turneu de 3 săptămâni prin lume, iar succesul Clarei este desăvârşit.
Întâlnirea cu Dinu Lipatti, din anul 1936, devine o consolare pentru Clara, care se izolase din cauza insuccesului. Lipatti avea 19 de ani, iar Clara 50. Prietenia unică dintre cei doi (şi documenată în corespondenţa păstrată - singura amintire despre Haskil publicata şi în România), este, până la moartea lui Lipatti, în 1950, un sprijin sufletesc în viaţa Clarei. „Diferenţa de vârstă dintre cei doi nu avea nicio importanţă. Egalitatea gusturilor lor, provenienţa şi idealurile comune au facut să se nască o prietenie fraternă, o complicitate puternică între ei“, spune Madeleine Lipatti, vaduva pianistului, într-un interviu din 1965. Lipatti, nou în lumea muzicală din vestul Europei, a fost susţinut de Clara Haskil, care, deşi nu avea „succes comercial“, avea o mare influenţă. El s-a stabilit în Elveţia, unde a primit, în urma unui concert organizat de Ambasada Română, o catedră de profesor la coservatorul din Geneva.
SPRIJIN Alături de Edith Piaf, ajutată de Contesa Pastre
Cel mai important biograf al Clarei Haskil, Jerome Spycket, presupune că Haskil nu a primit niciodată ajutorul vreunei ambsade româneşti, deorece aceştia aveau o atitudine antisemită, iar Clara era evreică. Antisemitismul celui de-al doilea Război Mondial a alungat-o, de altfel, pe Clara şi din Paris, aşa că ea s-a stabilit în Marsilia, o vreme ilegal, apoi a reuşit să ajungă în Elveţia, după ce fusese arestată şi „salvată“ de Contesa Pastre, o celebră mecena a Franţei în 1940, care la vremea respectivă îi ajuta pe artiştii refugiaţi.
Printre cei salvaţi de contesă s-a numărat şi Clara Haskil, dar şi Edith Piaf. Contesa Liliy Pastre fondase o organizaţie, „Pur que L´Esprit Vive“, pentru „salvarea“ artiştilor refugiaţi din zona ocupată a Franţei. Pastre a găzduit în reşedinţa sa de lângă Marsilia, Chateau de Mentredon, peste 40 de artişti urmăriţi de autorităţile naziste. Iniţial nu a vrut să o ajute şi pe Clara, considerând că gazduieşte deja prea mulţi muzicieni. Şi-a reconsiderat poziţia, însă, la intervenţia pianistei Youra Guller.
Clara Haskil - Beethoven sonata in E flat: