În 1518, sute de oameni din Strasbourg au dansat zile întregi. Mulți au cedat în cele din urmă din cauza epuizării. Aceste „ciume ale dansului” au avut loc frecvent în Evul Mediu. Într-o zi de iulie din 1518, Frau Troffea a început să danseze pe străzile din Strasbourg. La acea vreme, orașul făcea parte din Sfântul Imperiu Roman, acum Franța.
Șase zile mai târziu, Frau Troffea încă dansa. Nu dormise și nu mâncase. Dansa zi și noapte, indiferent de vreme. Deodată, oamenii au început să i se alăture. La început, erau 34 de persoane. Până la sfârșitul lunii, erau 400. Oamenii cădeau epuizați. Cei norocoși doar își pierdeau cunoștința. Cei mai puțin norocoși mureau de atacuri de cord.
„Ciuma veselă” ucidea 15 persoane pe zi
Consiliul orașului Strasbourg a decis să construiască o scenă și să angajeze muzicieni, sperând să-i epuizeze pe dansatori. Credeau că dansatorii aveau „sânge fierbinte” ce putea fi vindecat doar prin dans. Aceasta s-a dovedit o idee teribilă. Spectacolul a încurajat mai mulți oameni să se alăture dansului nebunesc. Unele surse susțin că dansul ucidea până la 15 persoane pe zi în perioada de vârf. Părea că nu se va opri niciodată.
La un moment dat, cei mai afectați dansatori au fost duși la un altar. Acolo, au încetat să danseze. Fără ei, ceilalți dansatori s-au oprit treptat.
Este sigur că „ciuma dansului” din 1518 a avut loc. Numeroase documente istorice din diverse surse confirmă că sute de locuitori din Strasbourg au început să danseze necontrolat - notele medicilor, predicile bisericii, notele consiliului orașului și alte texte confirmă detalii similare.
Ce nu este clar este ce a cauzat acest lucru. O ipoteză este otrăvirea cu ergot. Această ciupercă crește pe secară și, când este coaptă în pâine și consumată, produce efecte similare cu LSD-ul, deși mai letale. Deși otrăvirea cu ergot produce efecte psihoactive, este mult mai probabil să își ucidă victimele decât să le ofere energia să danseze o lună întreagă.
În loc să atribuie ciuma dansului unui singur factor ușor de înțeles, alți savanți susțin că aceasta aparține unei clase de fenomene psihologice slab înțelese numite boli psihogenice de masă - cunoscute mai ales ca isterii de masă.
Alte dansuri medievale bizare
Bolile psihogenice de masă sunt considerate a fi un răspuns de grup la stres, iar Strasbourg avea cu siguranță multe motive de stres în 1518. John Waller a explicat într-un articol pentru The Lancet:
„Oamenii din Strasbourg și împrejurimile sale [...] treceau printr-o suferință acută în 1518, după o succesiune de recolte îngrozitoare, cele mai mari prețuri la grâne din ultima generație, apariția sifilisului și revenirea unor vechi ucigași precum lepra și ciuma. Chiar și după standardele aspre ale Evului Mediu, aceștia erau ani amar de grei pentru oamenii din Alsacia.”
Deși ciuma dansului din 1518 a fost remarcabilă prin caracterul său, nu a fost singura ciumă a dansului și nici singura instanță de boală psihogenică de masă. La fel ca o instanță a unei ciume a dansului, seria de ciume ale dansului părea să înceapă fără motiv și să se termine fără motiv. Între secolele al XIII-lea și al XVII-lea, comunitățile medievale au fost repetat obligate să danseze.
În 1374, mii de săteni de-a lungul râului Rin au căzut într-o manie a dansului, țipând de durere în timp ce dansau. În 1237, un grup de copii din orașul german Erfurt a sărit și dansat 20 de kilometri până în orașul vecin Arnstadt înainte de a se prăbuși de epuizare.
Alte tipuri de boli psihogenice de masă
Bolile psihogenice de masă au luat multe forme de-a lungul anilor. Între secolele al XV-lea și al XIX-lea, călugărițe din diferite mănăstiri urcau în copaci și mieunau ca pisicile, lătrau ca câinii, imitau comportamente sexuale obscene și, în general, se comportau de parcă ar fi fost posedate. Chiar și în Salem, fetele tinere cădeau în „crize” ciudate care au declanșat procesele de vrăjitoare, pe care unii le-au interpretat ca boli psihogenice de masă.
Deși ciumele dansului par să fi încetat odată cu sfârșitul Evului Mediu, alte boli psihogenice de masă au avut loc de-a lungul istoriei. În 1962, aproximativ 1.000 de tanzanieni au început să râdă necontrolat, uneori timp de până la 16 zile. Epidemia s-a terminat doar după 18 luni. În 1983, aproape 1.000 de palestinieni au început să leșine și să se simtă amețiți. Ei au dat vina pe un fel de război chimic israelian, dar natura afecțiunii și răspândirea ei în rândul populației i-au forțat pe anchetatori să concluzioneze că, dacă ar fi avut loc un atac chimic, acesta ar fi putut cauza doar aproximativ 20% din cazurile raportate.
Problema cu bolile psihogenice de masă este că apar prea rar pentru a fi observate în teren și nu există nicio modalitate de a prezice când se vor întâmpla. Ce le cauzează și ce le face să dispară rămân mistere. Cel puțin, ele subliniază cât de profund incompletă este înțelegerea noastră asupra psihologiei umane, potrivit Britannica.