INEDIT. Câteva scrisori din tinereţea filosofului, rămase necunoscute publicului larg, pot fi citite în vitrina video concepută pentru licitaţia organizată joi, 7 aprilie, la Hotelul Drouot din Paris.
Corespondenţa pe care Emil Cioran a purtat-o cu familia a fost publicată la Editura Humanitas, în 1995 – anul morţii filosofului. Volumul care reunea respectiva selecţie era intitulat „Scrisori către cei de-acasă” şi se deschidea, din prefaţă, cu avertismentul că în paginile cărţii era redată - „din varii motive, lesne de înţeles” - doar o parte a corespondenţei semnate de autor.
În vitrina on-line a obiectelor licitate joi, 7 aprilie, la Paris, pot fi citite mai multe scrisori care nu se regăsesc în volumul din 1995 şi nici în ediţiile succesive ale aceleiaşi cărţi. Printre ele, una în care tânărul filosof le reproşează părinţilor că nu îi înţeleg scrierile, una în care îi roagă să nu-şi facă sânge rău dacă îi va fi criticată o carte şi alta în care îi dă tatălui său un sfat practic: să nu exagereze cu munca şi să-şi menajeze sănătatea.
Citiţi mai jos, integral sau în fragmente, cele trei scrisori
Pe 2 decembrie 1937, de la Paris, Emil Cioran le scrie părinţilor, cel mai probabil în replică la efectul pe care cartea „Lacrimi şi sfinţi” (1937) îl produsese asupra acestora: „Iubiţi părinţi, am primit acea carte poştală cu conţinutul pe care-l prevedeam. Căci înainte de a publica acea carte îmi dădeam seama că o să vă supere, că n-o să puteţi consimţi la ideile ei născute din amărăciuni şi dureri fizice pe care nimeni nu le poate bănui. Trei ani de insomnii – la o vârstă ca a mea – mi-au lăsat toxine în corp şi în suflet de care mă pot debarasa numai prin parabole amare și acest amestec de cinism şi de religiozitate. În loc să vă mâhniţi, ar trebui să înţelegeţi. Drumul meu nu seamănă cu al celorlalţi oameni, deşi ştiu că numai asta v-ar conveni. Tot ce scriu trebuie să scriu. Nu pot altfel. Orice concesie ar însemna o sinucidere intelectuală. Pe mine nu mă impresionează nici un atac ce-ar veni din partea oamenilor. Dacă toată lumea ar fi împotriva mea, eu nu m-aş da înapoi. Mă doare însă, când văd că şi Dumneavoastră, care ştiţi cât am suferit – şi ca atare puteţi lămuri sursa ideilor mele – vă asociaţi la protestul mut sau explicit al celorlalţi. Ironiile pe care le fac eu la adresa sfinţilor sau lui Dumnezeu nu sunt zeflemele ieftine sau simple bătăi de joc, ci fructul unei credinţe disperate sau cazna unui om care vede lucrurile prea clar pentru a adera naiv la o credinţă oarecare. Prin urmare, nu vă speriaţi dacă unul şi altul îşi exprimă indignarea sau revolta. Eu nu vă cer să fiţi de partea mea, cum nu cer nimănui acest lucru, vă cer însă să înţelegeţi şi să nu vă alarmaţi în zadar”. Tatăl lui Emil Cioran era preot - protopop al Sibiului, iar mama sa, de asemenea, se trăgea dintr-o familie de preoţi.
Scrisoarea aceasta, considerată foarte interesantă - şi disponibilă cu tot cu plicul original, a avut un preţ de plecare de 1.800 de euro, fiind cel mai scump obiect de acest fel din întreg lotul.
Pe 2 aprilie 1940, Cioran îi trimite tatălui următoarele rânduri: „Dragă tată, ar trebui să te cruţi. A lucra în două servicii e o mare greşeală. Atâta zel într-o ţară de chiulangii mi se pare inexplicabil”.
2 XII 1937 Pe plicul scrisorii licitate la Hotelul Drouot poate fi văzută data la care Emil Cioran le scria părinţilor că "drumul lui nu seamănă cu al celorlalţi oameni"
„Eram nebun şi ştiam enorm de multe”
Cioran a fost un grafoman şi un teoretician în materie de corespondenţă, scrisorile lui fiind mai mult exerciţii de autoanaliză, decât dări de seamă asupra situaţiilor cotidiene cu care se confrunta. „Conversaţie cu un absent, scrisoarea este un eveniment major al singurătăţii. (…) Schimbul epistolar îi dă leneşului iluzia activităţii. Nimic nu-l flatează mai mult decât să ducă în fiecare zi o scrisoare la poştă”, spunea el, în eseul „Manie epistolară”, despre plăcerea de a trimite scrisori.
Dintr-o notă cuprinsă în Caietele sale, reiese că îşi expedia scrisorile cu gândul că vor fi păstrate şi colecţionate de destinatari. Astfel, când, în septembrie 1970, actriţa Sorana Ţopa îl vizitează la Paris, Cioran face următorul comentariu la finalul întâlnirii cu românca - pe care nu o mai văzuse de peste trei decenii: „În tinereţe îmi plăcea să scriu scrisori. S-au pierdut aproape toate. Sorana, care avea treizeci de scrisori de la mine, le-a pus pe foc, de frică, în perioada stalinistă. Toată lumea trebuie să fi făcut la fel. N-o să ştiu niciodată cum eram cu adevărat acum patruzeci de ani. (…) Căci eram nebun şi ştiam enorm de multe lucruri…”.
"Dacă toţi ar scuipa pe mine, nu le-aş răspunde"
O scrisoare care nu poartă nici menţiunea datei, nici a locului, dar care a fost plasată de organizatorii licitaţiei în anul 1934, conţine un post scriptum în care tânărul Cioran îşi pune în gardă părinţii în legătură cu criticile pe care le-ar putea primi după apariţia unei cărţi: „P.S.: Vreau să vă previn de ceva. Dacă apare cartea mea şi voi fi atacat de unul sau altul, să nu vă faceţi sânge rău. Mie îmi pare chiar bine dacă voi fi criticat. Eu preţuiesc atât de puţin opiniile celor de la Bucureşti, încât dacă toţi ar scuipa pe mine, eu m-aş simţi neobligat să le răspund. Cum ştiu că nu cunoaşteţi moravurile literare din ţară, tare mă tem că o să luaţi prea în serios tot ce se va scrie despre mine”.
În 1934, Cioran a publicat întâia sa carte, "Pe culmile disperării". Această scrisoare - considerată de asemenea deosebit de interesantă din punct de vedere documentar - a avut un preţ de pornire de 1.000 de euro.