Cinematografe private, plutitoare, în comunism. Puțină lume știe că, pe vremea lui Ceaușescu, marinarii români plecau în voiaje, luând cu ei de la compania Navrom, pe semnătură, filme artistice, pe care le vizionau la bord. Aveau mare grijă de rolelele de film și de aparatul de proiecție.

Cinematografe „private”, plutitoare, în comunism. A fost o poveste frumoasă, care a durat până la apariția aparatelor video, spun acum vechii marinari. Cei care răspundeau de „cinematografia” la bordul navei erau ofițerii electricieni.

Compania Navrom avea o persoană care s-a ocupat, ani de zile, cu procurarea copiilor de filme de la Întreprinderea Cinematografică și distribuirea rolelor către nave. Marinarii îi spuneau „nea Gică-film”.

Comandantul Laurențiu Mironescu a postat, zilele trecute, pe Facebook, poza unei „bijuterii„, rola cu filmul Lawrence al Arabiei, „destinat vizionării la bordul navelor IEFM Navrom Constanța”.

Era unul dintre filmele obținute cu greu de la „nea Gică”.

Primele pe lista lui erau filmele rusești și românești. Abia apoi se îndura să livreze filmele pe care era bătaie mare, americane  sau franțuzești.

Cinematografe private, plutitoare, în comunism. Chetă la „nea Gică-film” pentru un film american

La întoarcerea din voiaj, ofițerul electrician preda filmele vechi. Nea Gică le bifa pe catastif și tot el era cel care stabilea ce filme să îți dea pentru următorul voiaj. Depinde de lungimea voiajului și de cât de „costisitoare” era înțelegerea cu nea Gică.

„Făceam chetă la navă, că altfel primeam filme de război, rusești, și alte prostii. Dacă erai băiat drăguț, primeai filme americane, cu bătaie, comedii, de Hollywood. Tot genul de filme, care oricum rulaseră în cinematografele  de la noi”, își amintește, amuzat, ofițerul șef electric, Victor Bogdăneț.

În timpul voiajului, filmele se vizionau în careu, când era vremea urâtă. Când făceau mările sudului, vremea era frumoasă,  le vedeau „la grădină„, adică pe capacul magaziei numărul 4, de marfă. Fiecare marinar își aducea taburetul, scaunul, din cabine. Ecranul era ruful macaralei, care era vopsit în alb. Ruful este postamentul macaralei, care are rol și de magazie și de tablou electric.

Cum se rupea filmul în aceste cinematografe „plutitoare”

Aparatul de proiecție, produs de Intreprinderea Optică Română (IOR), era pus pe un scaun și, după ce firul lung era legat de triplu ștecăr, se dădea drumul la film. Rola se învârtea, torcând, până începeau fluierăturile și strigătele: ”imagineeea, sonoruuul!”

Obiectivul era reglat, volumul, ridicat sau coborât, „spectatorii”, mulțumiți. „Până se termina rola. Așteptai apoi să fie schimbată ca să vezi continuarea filmului”, spune fostul ofițer electric Marius Predescu.

Cinematografe private, plutitoare, în comunism - continuarea în pagina următoare