Am pornit de la o carte care va fi lansată săptămâna viitoare:  „Anatomia unei imposturi. O şcoală incapabilă să înveţe”,  de Mihai Maci, cu o prefaţă de Horia-Roman Patapievici, apărută la Editura Trei.

Am parcurs pe repede-înainte câteva pagini. Și tot repede am găsit asemănări între durerile noastre ale părinților și cele constatate de autor prin sistemul educațional din România.

„Anatomia unei imposturi. O şcoală incapabilă să înveţe” este o carte ce descrie situaţia foarte proastă în care se găseşte astăzi educaţia în România, aproape un «raport» privind starea învăţământului românesc. Cu luciditate şi măsură autorul explică mecanismele şi pericolele acestei «degradări ameţitoare» a învăţământului. Elevul, studentul, doctorandul – ei sunt principalii perdanţi”, se spune în prezentarea pusă la dipoziție de Editura Trei.

„Avem aici, în articolele lui, tot ce ne trebuie pentru a înţelege ce e greşit, unde s-a greşit, de ce se persistă în greşeală, de ce greşeala convine atît de multora şi de ce cu greşelile acestea nu se poate trăi, aşa cum nu se poate trăi cu otrava, cu minciuna ori cu răutatea. Constatările sale factuale, descrierile sale atente şi judicioase sunt întotdeauna împletite cu reacţiile sale morale, împreună cu care alcătuiesc, zidite împreună, o construcţie durabilă.
Ca şi pentru înaintaşii săi critici, durabilitatea scrierii lui Maci e dată nu doar de adevărul judecăţii, ci şi de calitatea sufletească a moralei care formulează judecata: ca români, recunoaştem în ea acel amestec de stupoare, indignare, elegie, resemnare, strigăt, iubire contrariată, care, la noi, îl caracterizează pe orice om căruia România îi stă la suflet”
, spune Horia-Roman Patapievici.

Am ales câteva fragmente din capitolul „Cine ne bate copiii?”.

(…) Şi care sunt cele mai bune călăuze, dacă nu persoa­nele care‑i sunt însoţitorii zilnici (părinţii şi profesorii; aţi observat cum se ataşează copiii mici de învăţători şi de profesori?) şi cei care au mers cel mai departe pe drumul acestor descoperiri (cei pe care noi, adulţii, îi numim cu o oarecare preţiozitate „clasicii literaturii universale“)? Ce se întâmplă cu cei care nu au şansa acestei însoţiri?


Nu ajung ei nişte rătăciţi, nişte orfani ai unei lumi pe care n‑o înţe­leg? Şi nu s‑ar cuveni ca şcoala să‑i ţină la un loc pe toţi cei care‑i calcă pragul şi, prin deschiderea ei către cunoaştere, să le imprime o direcţie în virtutea căreia deopotrivă să rămână uniţi de un imaginar comun şi să‑şi găsească fiecare modalitatea în care‑şi poate exprima cel mai bine potenţialităţile? Nu aceasta ar fi menirea şcolii? Nu către aceasta ar trebui să tindă toate materiile (cu tot cu programele lor)?

O să mi se spună că „rădăcinile cunoaşterii sunt amare, doar fructele ei sunt dulci“ şi că fiecare om trebuie să înveţe — acceptând solicitarea şi efortul — rigoarea care dă măsura libertăţii. Aşa e. Şi drumul e greu. Trece şi prin gramatică, şi prin matematică, şi prin chimie, şi prin istorie, şi prin toate materiile. Dar de ce să‑l facem şi mai greu? De ce să adăugăm probei de rezistenţă şi cursa cu obsta­cole? Dacă un copil trebuie să înveţe gramatica limbii lui, de ce să‑l chinuim cu dilemele (vane şi vanitoase) academicienilor, în loc să‑i explicăm că limba sedimentează gândirea unui popor, că sunt atâtea taine în cuvinte şi flexiunea lor e atât de magică, încât el, elevul, să poată spune că aceasta e limba lui: cea care îl numeşte cu adevărat. De ce nu‑i arătăm cum limba creşte odată cu lumea şi cum lumea lui creşte odată cu limba ce‑i dă nume? De ce îl învăţăm, atât de obsti­naţi, doar exactitatea goală a conformităţii la normă şi omitem — din lehamite?, din indiferenţă?, din necunoaştere? — să‑i vorbim de sufletul ce animă această cunoaştere aparent seacă? Credeţi că un copil e total insensibil la tentativa indoeuropeniştilor de a reconsti­tui o lume din câteva cuvinte? La vârsta lor (când se îndrăgostesc), copiii noştri descoperă acest adevăr vechi de când lumea (pe care l‑am trăit şi noi), că un cuvânt — un singur cuvânt, „cel care face lumea să cânte“ — valorează cât o mie de imagini. De ce nu‑i ajutăm să se înţeleagă pe ei înşişi şi unii pe alţii? De ce nu lărgim iubirea lor — cum voia Platon — la scara umanului şi, mai departe, a lumi­nii în care aceasta se desăvârşeşte? De ce nu le arătăm că rigoarea, la început cerută, apoi asumată liber, se împlineşte în bucurie şi des­chidere? De ce îi pedepsim în loc să‑i răsplătim? Spuneţi‑mi, vă rog, unui copil ce descoperă lumea ce orizont îi pot deschide povestioa­rele din manual şi pastelurile pe care trebuie să le analizeze? Dar o poezioară religioasă al cărei rol era acela de a ţine loc de carte (în sensul larg) pe vremea când nu erau şcoli? Ce‑i spun toate acestea? V‑aţi întrebat copilul? V‑aţi uitat prin manualele lui şi prin „Caietele elevului“ în care trebuie să scrie într‑o căsuţă participiul şi în alta gerunziul? Ce e dincolo de toate „exactităţile“ acestea? Nu cumva neputinţa noastră de a le spune ceva cu noimă, de a judeca limpede şi de a le arăta ce merită a fi făcut în lumea în care vin?

(…)

Programele, manualele şi examenele şcolare nu răspund niciunei nevoi: nici a elevilor, nici a societăţii, nici a pieţei. Ele nu sunt nimic altceva decât deşeul produs de cele mai aberante „reforme“ şi de mintea sucită a unor funcţionari care nu intră în şcoli decât pentru „inspecţii“ (acele „inspecţii“ pe care se duce „fondul clasei“).

Pentru ca nişte oameni cenuşii, pe care nu i‑a văzut nimeni, care n‑au dat niciodată seamă nimănui de enormităţile pe care le‑au produs şi care deopotrivă ne‑au distrus memoria şi ne‑au compro­mis viitorul, pentru ca aceşti oameni să rămână mai departe pe funcţii, copiii dumneavoastră sunt schilodiţi în fiecare zi. Cine îi ştie — cu nume şi cu faţă — pe cei care fac „curricula“, pe cei care fac programele, pe cei care hotărăsc ce trebuie să ştie (şi ce să nu ştie) milioane de oameni? Când au explicat aceşti funcţionari ai păcatului împotriva spiritului în numele a ce le cer milioanelor de tineri aberaţiile din programe şi de la examene? De ce trebuie ca un profesor de şcoală — care nu e plătit pentru asta — să încerce a raţionaliza stupidităţile pe care „înaltele comisii“ le deversează asupra tuturor? De ce nu li se cer explicaţii celor pe care cu toţii îi plătim şi‑i mandatăm să gândească soarta învăţământului româ­nesc? Noi trebuie să „dăm soluţii“ problemelor învăţământului, sau ei, care sunt plătiţi — mai mult decât generos — pentru asta? Nu vă luaţi numai de miniştri; aceştia vin şi pleacă. Dincolo de ei sunt funcţionarii de‑o viaţă ai Ministerului Educaţiei şi ai nenumărate­lor lui „comisii“. (Mihai Maci, „Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe”).

 

PS. Ieri, ministrul Educației a anunțat un mare plan de reformare a învățământului gimnazial din România. La prima vedere, copiii vor avea și mai mult de învățat. Dar pentru viitorul lor și al țării e de bine, promit autoritățile.

Vom vedea…