Nu era uşor să fii cineast în perioada comunistă. Deloc! În pofida acestui fapt de netăgăduit cinematografia românească, marcată de cenzură şi chiar de impostură, a dat naştere unor pelicule remarcabile chiar şi în aceste condiţii.
Debutul filmului românesc pe scena internaţională se produce în anul 1966 cînd „Pădurea Spînzuraţilor” – ecranizare a romanului omonim semnat de Liviu Rebreanu – avea să obţină premiul Première Oeuvre la cel mai important festival de gen al planetei, cel de la Cannes. Filmul care îl are ca regizor pe inegalabilul Liviu Ciulei, care a fost creator de şcoală mondială de teatru şi nu un cineast veritabil, aduce în prim-plan actori tineri ca Victor Rebengiuc, Gina Patrichi, Mariana Mihuţ, Ion Caramitru, Toma Caragiu sau Anna Szeles, pe lîngă deja consacraţii Emil Botta sau Ştefan Ciubotăraşu. O mare realizare a cinematografiei noastre intrată deja în rutina proletcultismului şi a propagandei.
Doi ani mai tîrziu, în 1968, Lucian Pintilie regiza „Reconstituirea”, filmul care avea să ruleze doar 4 luni în cinematografe mai apoi fiind interzis de cenzura aparatului de agitaţie şi propagandă al PCR pînă în 1990, după prăbuşirea comunismului în România şi în Europa. Un film manifest care îi aduce pe afiş pe Vladimir Găitan, George Mihăiţă sau Ileana Popovici. 40 de ani mai tîrziu, o reuniune a criticilor de film autohtoni îl desemnează ca fiind cea mai valoroasă peliculă din istoria cinematografiei româneşti. Poate fi privit ca o perspectivă idealistă însă filmul este, în opinia mea, primul act de revoltă culturală la care a avut acces publicul larg, chiar dacă pentru o foarte scurtă perioadă de timp.
În 1976 Dan Piţa transpunea pe pelicula de celuloid romanul lui Duiuliu Zamfirescu, Tănase Scatiu. Un film de artă cu o distribuţie ofertantă, un film care a fost la rîndul lui supus cenzurii dar care a scăpat cu foarte puţine cut-uri. Opera lui Piţa poate fi vizionată şi astăzi, televiziunile româneşti, în special cea naţională, reuşind să restituie publicului iubitor de cinema autentic aceste cîteva producţii epocale.
În anul 1982 este lansat cel mai cenzurat film din istoria cinematografiei româneşti. Baloane de Curcubeu, intitulat iniţial „Cu mîinile în grîu” - opera regizorului Joszef Demian avîndu-l ca scenarist pe Fănuş Neagu - suferă peste 20 de intervenţii ale cenzurii subordonate aparatului de propagandă. De altfel, Demian îşi aminteşte de întîlnirea dintre el, Fănuş şi cei de la cenzură, cînd acesta din urmă i-a cam luat pe tovarăşi în băşcălie, spunîndu-le prin metaforele lui celebre că e destul de greu să te lupţi cu inculţii. Asta nu i-a împiedicat pe tovarăşa Gîdea sau pe siniştrii Popescu şi Hegheduş să intervină după fiecare vizionare şi să mai impună cîte o tăietură. Povestea filmului şi teroarea cenzurii este rememorată de marele regizor aici: https://www.ziarulmetropolis.ro/baloane-de-curcubeu-povestea-unui-mare-film-nedreptatit/
În fine, anul 1986 este cel în care Mircea Daneliuc oferă cinefililor cea mai inspirată realizare a sa, Glissando. O capodoperă cinematografică inspirată de nuvela lui Cezar Petrescu, Omul din Vis, în care Ştefan Iordache face unul din rolurile vieţii sale interpretîndu-l magistral pe Ion Theodorescu.
Acestea sînt cele cinci pelicule pe care eu le consider cardinale pentru cinematografia românească din anii negri ai comunismului. Filme de autor, realizate de regizori inspiraţi, oameni de o cu totul altă factură decît cei care au lucrat cot la cot cu protocronismul şi naţionalismul ceauşist. Filme de artă, în care autorii s-au expus cu bună ştiinţă cenzurii şi pericolului care venea în special dinspre cabinetul 2 şi securitate. Alţii au ales calea scurtă. Nu mai pomenesc numele imposturii. Voi spune doar atît, că marea realizare a acesteia a fost filmul cu teroriştii de la revoluţie.