Belgia, gazda principalelor instituţii europene şi a cartierului general NATO, alunecă treptat spre divorţ.
Cele două mari grupuri naţionale, flamanzii - vorbitori de olandeză - şi walonii - francofoni - convieţuiesc din ce în ce mai greu. Primii nu uită că, timp de 120 de ani, au fost priviţi de sus de către francofoni. Siderurgia şi mineritul asigurau ascendenţa acestora. Raportul de forţe s-a schimbat însă în ultimii 60 de ani. Walonii reprezintă azi sub 40% din populaţie, minele s-au închis, economia lor stagnează. În schimb, flamanzii, care au îmbrăţişat economia de piaţă şi domeniile de vârf, prosperă. Walonii, care au grosul şomerilor, au ajuns să fie subvenţionaţi. Reformele constituţionale din ultimii ani au transformat statul central într-unul cu trei niveluri de guvernare: federal, regional şi lingvistic. Regiunea Flandra corespunde, practic, jumătăţii de nord a ţării, în timp ce Walonia, celei de sud, ceea ce ar simplifica separarea. Însă capitala, Bruxelles, covârşitor francofonă, se află în Flandra. Din această încâlcită federalizare s-au consolidat două lumi, fiecare cu limba, presa, cultura şi partidele ei. Doctrinele politice sunt reprezentate de câte un partid flamand şi unul walon. Flamanzii nu au cum să voteze decât politicieni de-ai lor, walonii, doar francofoni. Pe de altă parte, în guvern trebuie să fie reprezentate partide din ambele regiuni.
Până acum s-au găsit politicieni care să întrunească sprijin în ambele comunităţi. Nu însă creştin-democratul Leterne, câştigătorul alegerilor din 2007. Dl Leterne vrea să transfere mai multă putere regiunilor, spre a-i obliga pe waloni să-şi gestioneze mai responsabil economia. Vorbeşte în numele flamanzilor care cred că Walonia s-ar descurca mai bine singură. Or, tocmai de acest lucru se tem politicienii waloni, lenţi cu reformele care ar putea reduce dependenţa faţă de nord. De aceea resping propunerile dlui Leterne. Aşa se face că, la aproape patru luni de la alegeri, nu s-a putut forma un guvern federal. Nu e prima dată, dar o criză care se repetă poate împinge Belgia spre o confederaţie sau chiar scindare.