Ne vom alege reprezentanţii în Parlamentul European. Dar ştim pentru ce?

Construcţia postbelică, care se numea iniţial Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi a devenit în cele din urmă Uniunea Europeană, avea iniţial doar o adunare consultativă, formată din parlamentari ai ţărilor membre. Adunarea avea să se transforme în Parlament, cu parlamentari aleşi direct abia în 1979. S-a considerat că se remediază astfel un „deficit democratic”.

Paradoxal însă, interesul publicului pentru parlamentul european pare să fi scăzut în cei 30 de ani de reprezentare directă. Prezenţa la urne în alegerile europene a scăzut treptat până la sub 50% în 2004, iar Eurobarometrul prognozează o accentuare a declinului în 2009 de până la cca. 35%. Europenii nu par deosebit de interesaţi de cine îi va reprezenta în Parlamentul European în următorii cinci ani.

E drept că Parlamentul European nu are puteri comparabile cu cele naţionale, neavând iniţiativă legislativă (prerogativă a Comisiei de la Bruxelles) şi că nu poate legifera fără acordul Consiliului de Miniştrii, un fel de cameră superioară care reuneşte guvernele statelor membre. Cu toate acestea, puterile sale s-au extins (controlează bugetul UE, poate cenzura Comisia) şi vor lua şi mai multă amploare dacă se adoptă tratatul constituţional de la Lisabona. Iar actele normative şi directivele europene trebuie transpuse în lege şi respectate de ţările membre, afară de cazul în care au negociat derogări. Îi afectează, practic, pe toţi cetăţenii UE.

Aşa se face că salariaţii din UE beneficiază de unele drepturi comune, indiferent de ţara în care locuiesc; că se va îngrădi gama şi răspândirea pesticidelor; că se vor introduce tarife unice la „roaming”; că s-a reglementat etichetarea produselor alimentare şi că se vor reduce emisiile de bioxid de carbon.

Astăzi însă, în condiţii de criză economică, măsurile cu care se mândreşte Parlamentul European nu vor avea efectul scontat. Sunt toate şansele ca cei ce vor merge la urne peste patru săptămâni să exprime doar un vot de protest faţă de politica guvernului ţării lor. Căci, în ciuda încercărilor de coordonare în scopul combaterii recesiunii, nu  există soluţii pan-europene miraculoase. Parlamentul European nu poate vota măriri de salarii şi pensii, cum se procedează la noi.

Dacă noi, alegătorii europeni, stăm cu ochii doar pe ceea ce se întâmplă în ograda noastră şi nu ne interesează ce au făcut reprezentanţii noştri la Strasbourg în mandatul care tocmai se încheie; dacă nu dorim să aflăm care este agenda politică europeană şi nu doar cea a zilei de mâine din ţara noastră; dacă nu ne preocupă ce anume deosebeşte principalele grupări ideologice din Parlamentul European şi care este programul lor politic; dacă vom toca, ori urmări pe micul ecran, tot ofurile noastre, locale, ca să nu spun provinciale; dacă  vom vota doar în funcţie de simpatii personale, alegerile europene nu vor fi tocmai europene, deşi „deficitul democratic” a fost înlăturat în mare măsură.

E greu de prognozat un rezultat la nivel european, mai ales dacă participarea la urne va fi modestă. Chiar şi aşa, nu se anticipează o răsturnare a actualului raport de forţe, în care centrul-dreapta are ceva mai mulţi europarlamentari de cât centrul-stânga, iar liberal-democraţii, mai puţin numeroşi, pot arbitra între cei mari.

După unii comentatori, criza ar putea favoriza partidele periferice. Pe cele ale stângii radicale – anticapitaliştii lui Olivier Besancenot în Franţa, comuniştii şi sindicaliştii grupaţi în Die Linke, în Germania; sau pe radicalii de dreapta, precum  Partidul Libertăţii din Olanda, ostil imigraţiei, ori Partidul Popular Danez. Votul din Marea Britanie, unde guvernul laburist se află în derivă, ar putea aduce în Parlamentul European şi Partidului Naţional Britanic, formaţiune de extremă dreapta.

Există şi comentatori care susţin contrariul şi anume că, în situaţie de criză, electoratul se va orienta spre partidele tradiţionale, care inspiră mai multă siguranţă. Se observă, însă, că, cel puţin stânga europeană tradiţională, nu pare să culeagă voturi de pe urma crizei economice. Iar în Germania, adepţii cei mai fervenţi ai economiei de piaţă, liberal-democraţii, sunt în creştere în sondaje. 

De altfel, atenţia va fi îndreptată cu precădere spre Germania, unde alegerile europene vor fi privite ca o avanpremieră a celor federale din septembrie. Vom vedea ce scor vor obţine cele două mari partide aflate de patru ani într-o coaliţie de guvernământ nefirească: Uniunea Creştin Democrată şi aliatul ei bavarez, Uniunea Creştin Socială şi, de cealaltă parte a baricadei, social-democraţii, slăbiţi de defecţiuni spre stânga radicală.

Desigur, vom gândi din nou în termeni naţionali. Suntem în UE de curând, alţii de ceva vreme. Unii sunt poate blazaţi. Nu ne uităm în ce direcţie merge lumea. Nu ne întrebăm încotro vrem să evolueze UE. Dar poate că vom vota.