Înainte de a pune punct unui imn închinat primăverii dionisiace, altfel spus unui anotimp ațâțător al simțurilor și al sângelui, Guy de Maupassant își avertiza scurt cititorii: Cețățean al Franței, e primăvară, ferește-te de iubire!
Acum, că am elucidat pe jumătate enigma titlului (parafrazat după discipolul lui Flaubert) , să recompun întregul povestindu-vă cum am ajuns la acest îndemn nefiresc. Pentru că, nu-i așa, chiar și în zilele noastre numărate în gând și hărțuite de spaime primăvara continuă să-și oblojească pomii și inimile.
Cum am ajuns să mă gândesc la iubire cu fereală? Simplu. Am încălecat ieri - Necuratu’ m-a pus! - pe căluțul zburător cu patru roți și am luat drumul Brașovului, lăsând Bucureștiul în carantină pentru a duce câte ceva de-ale gurii, niscaiva apă și câteva urări de bine unor băbuțe încolțite din Ploiești.
Baraj la Otopeni
Serios vă spun aici. M-am prins că-i groasă încă din Otopeni, unde dinspre orașul care l-a adoptat pe Caragiale am văzut suspinând coloane nesfârșite de automobile țintuite locului de polițiști/polițiste și jandarmi/jandarmerițe cu măști la gură și chipiuri pe capetele tunse scurt sau încodițate.
„Filtru, filtre, nebunie!”, am șfichiuit cu ciudă întorcând capul și cântărind rapid variantele de evitare a regulilor, a legilor, a normalității în vreme de Coronavirus (deh, metehnele). Pentru că, recunosc - câți ar face-o? -, când mi-am dat seama că ieri, 25 martie, chiar de ziua unui prieten vechi de-ai mei, tocmai ce se instituise starea de urgență (așa se cheamă?) - adică filtre pe șosele, la intrarea în micile și marile urbe ale patriei, acte încropite pe WhatsApp etc. - recunosc, zic, am regretat un pic pornirea mea omenoasă.
Inimă nobilă
„Ia, uite, mă, cum m-am trezit eu astăzi cu o inimă nobilă în piept! Să vezi ce-am să stau, bară la bară, așteptând să mă umplu de nervi și derizoriu pe DN 1”, am sâsâit din nou enervat de-a binelea.
Și așa a fost! Și ceva în plus.
Am parcurs distanța București-Ploiești (60 de kilometri) în două ore. Până la barajul polițiștilor, materializat din câteva mașini puse de-a curmezișul potecii asfaltate, mi-am verificat trei conturi de e-mail, am șters trei sute de mesaje și am încheiat orice relație cu vreo treizeci și cinci de anonimi din agenda telefonului mobil.
Un document special inexistent
Mi-a fost încropită o declarație pe proprie răspundere din București, semnată și trimisă în numele și cu numele meu - dacă pleci la drum, trebuie să existe o justificare scrisă, nu? -, m-am interesat la redacție de un așa numit document magic care ar permite trecerea reporterilor speciali de teren pe oriunde ar exista rost de interes public. Mă rog, ăsta nu-mi venise pe e-mail, dar, privind la scaunul din dreapta mea, unde pusesem în ordine toate actele și legitimațiile din portofel, m-am simțit așa, dintr-o dată, invincibil.
Tocmai când îmi făcusem curaj, undeva pe la mijlocul drumului, unde din corpul bretelei ce urcă spre munte se desprinde un fir ce se pierde în pădurea Snagovului, așadar la vreo 30 de kilometri de Ploiești, hop, stop.
Super-polițist
Mă, la/pe mijlocul drumului! Am executat repede un filmuleț (să am pentru reportaj, m-am gândit) și două fotografii (toate ar fi ieșit la fel, n-avea rost să fac mai multe), apoi mi-am întins gâtul în față, să văd ce se întâmplă.
După primul polițist ușor mototolit și ursuz pe lângă care am rulat, iată-mi vămuită primăvara de un altul, mai bine dispus, care-mi face semn să opresc exact ca-n „Terminator”, cu brațul țeapăn priponit în aerul stricat de zvonurile covidoide: „Nu lăsați geamul în jos, nu coborâți geamul! Arătați-mi actele prin geam!”
Râsul sprințar al jandarmeriței cu pulan
Gata, domnu’ polițist, am înțeles - explic, perplex, în timp ce ochii-mi fug după două cozi șatene împletite sub o șepcuță de jandarmeriță. N-apuc să pun mâna pe acte, cu gâtul sucit spre zâmbetul de sub uniforma albastră, când domnu’ polițist mă informează, elegant, apropiindu-și masca de geam: „Incredibil, domnule, e a treia oară când ne întâlnim. Nu-mi mai arătați niciun act, am văzut legitimația de presă. Nu mă mai țineți minte, tot eu v-am luat și talonul acum vreo doi ani. Dați-i drumul, dați-i drumul!”
Domn’ polițist a sesizat și gâtul (meu) sucit, și râsul sprințar al jandarmeriței înalte, cu ochi scântâietori și pulan negru. Și dintr-o dată am devenit intimi: „Ferește-te de iubire ca de dracu’, asta nu-i primăvară curată!”
Jandarmerița, provocatoare și albastră, exact ca o iubire imposibilă - vorba lui Eminescu -, a râs din nou, privindu-mă mai atent. Am râs și eu, aiurit, neînțelegând decât peste câteva ore îndemnul în dodii al lui Maupassant.
Să fiți iubiți!